Întrucît numărul 416 al Dilemei, "Intelectualul român faţă cu inacţiunea", a stîrnit numeroase ecouri, vom publica în numerele următoare comentarii şi replici la "Scrisoare către prietenii mei români" de G.M. Tamás, primite de la colaboratori şi cititori.

Frapantă, în Scrisoare către prietenii mei români a lui Gáspár Miklos Tamás (Dilema, an. IX, nr. 416, 16-22 februarie 2001, p. 7), apare - numai pentru mine, pesemne - revărsarea de afectivitate a autorului. Nu este vorba, atunci cînd adresantul e desemnat prin pluralul "prieteni", de o simplă formulă retorică de captare a bunăvoinţei faţă de nişte conţinuturi incomode. Atît ceea ce se spune, cît şi felul în care sînt puse lucrurile în pagină, mărturisesc o angajare sufletească. Este neaşteptată pentru mine, recunosc făţiş, chiar dacă împrejurările vieţii nu m-au lipsit, pe mine - ca român din Partium strămutat în Clujul pe care G.M. Tamás l-a lăsat în urmă -, de buni prieteni maghiari. Această tonalitate distinctă îl aşază pe emiţătorul epistolei deschise în fruntea unui contingent de intelectuali unguri care, în ultima vreme, spre bucuria mea, începe să devină vizibil. L-aş pomeni, în primul rînd, pe Molnár Gusztáv, care nu mai oboseşte să stîrnească suspiciuni printre români, ca şi printre maghiari, cu iniţiativele lui publice şi publicistice, dar care nu pare defel dispus să se dispenseze de compania românilor, printre care are buni prieteni. Ar fi şi Salat Levente, un alt gînditor clujean, ale cărui prietenii includ şi nume româneşti. La fel, colegii mei mai recenţi de la Provincia, Bakk Miklos şi Hádházy Zsuzsa, pe care munca de redacţie m-a ajutat să-i cunosc ceva mai bine. Lucrurile păreau să se îndrepte într-o direcţie pe care aş califica-o drept pozitivă - fiindcă ea înseamnă abandonarea segregării, abolirea, printr-un exerciţiu de voinţă sistematic, a separaţiei şi ignorării reciproce - măcar