Discursul standard despre comunismul românesc a făcut din anii şaizeci o epocă foarte specială. Între teroarea anilor cincizeci şi naţional-comunismul anilor '70-'80 am avea de-a face cu o epocă de relaxare economică, dar şi cultural politică. Termenul folosit pentru a descrie această relaxare este "liberalizare". Intrată în uzul ideologic al jurnaliştilor postdecembrişti, liberalizarea a făcut o carieră impresionantă: efectul cel mai important al acestei cariere este crearea mitului bunăstării şi al occidentalizării parţiale a României la sfîrşitul anilor '60. E vorba despre un mit pentru că nici unul dintre "dosarele" istorice pe care le acoperă nu a fost studiat în detaliu. Mai precis: nici economia, nici cultura şi nici politica acelei perioade nu au fost sondate ştiinţific pentru a pune în evidenţă, cu claritate şi precizie, mecanismele presupusei relaxări. O asemenea cercetare ar trebui să ajungă, de pildă, măcar la rezultate de felul celor care, în cazul comunismului sovietic, au condus la schema succesiunii comunism de război - NEP pentru a face intangibilă evoluţia economică a Imperiului de la Răsărit. Apoi, dincolo de explicaţia generală, s-ar cuveni, cred, să se compare nu atît standardul de viaţă din diferite momente ale istoriei comunismului românesc, cît stilul de viaţă al românilor şi al occidentalilor. La fel ar trebui să stea lucrurile şi în cazul culturii: producţiile culturale ar trebui evaluate atît din perspectiva apropierii ideologice de Occident, cît şi din cea a strategiilor de investire socială a "noii" culturi. Nimic din toate acestea nu a fost deocamdată făcut. Atunci cînd se pronunţă termenul liberalizare, avem mai curînd de-a face cu simple impresii deduse din experienţe personale, puse în circulaţie pentru a ascunde, de multe ori, eşecul (tot personal) al anilor care au urmat. Atîta vreme cît dimensiunea socială a presupusei liber