Despre articolul lui

M. Vasilescu

"În ritm de manele" (pag. 4) În ultimele două numere ale Dilemei am întîlnit articole care chiar fără ca autorii să ştie că tratează acelaşi subiect, se ocupau de acelaşi subiect: manelele. Dincolo de referirea (întîmplătoare) tocmai la acest gen muzical, subiectul mai adînc al articolelor este relaţia publicului (publicurilor, cum bine observă Mircea Vasilescu), indiferent dacă este vorba despre cel mai cultivat public sau despre rromi, cu arta. Îmi spuneam, glumind în gînd, că noi am ajuns să avem: "cultură pentru mase, cultură pentru elite şi cultură pentru vite." E o glumă amară. Dincolo de asta, dl Vasilescu face observaţii foarte pertinente. De fapt, şi stratificarea (absolut reală) a publicurilor, şi mai ales normalitatea acestei stratificări au fost negate mult timp de elita culturală. Iar negarea realităţii şi nomalităţii stratificării, în ciuda aparenţelor, nu face nici un bine culturii. Dacă publicul (de fapt publicurile) nu are decît două alternative: Mozart sau hip-hop, 99% vor asculta hip-hop în prostie. Dacă li se mai propune, de exemplu, şi Beatles sau Phoenix... asta nu este nici cultură pentru elite, nici, cum mi-am permis să mă exprim, "pentru vite", ci pentru oamenii epocii noastre. Iar cei care ar trebui să promoveze şi această cultură, cu profesionalism şi respect pentru public, sînt parcă tot mai puţini. Aşa s-a ajuns ca muzica uşoară românească să aibă un public slab (!) Or, ştiţi care e traseul unui ascultător de manele? (sociologic). Îndrăznesc să-l schiţez: Manea - cîrciumă - şomaj - divorţ - homeless. "Vaai, viaţa mea..." Cam aşa "stăm". Iar "intelectualii inteligenţi" (pleonasm) se indignează că şomerul beat de stress nu ascultă Mozart! Treziţi-vă la realitate domnilor! Nu mă adresez în special colaboratorilor Dilemei , ci în general. Mariana LICIU

Bd. Dacia, bl. B2, sc. A, ap. 6 @