Un amic de-al meu are o opinie foarte rezonabilă despre bairamul de pe piaţa de vise din ultimii zece ani. El crede că a fost un chef pe cinste şi că e de prost gust să te plîngi, a doua zi de dimineaţă, de inevitabila mahmureală. O întreagă nouă generaţie de americani s-a distrat de minune în plin soare şi, ceea ce este încă şi mai important, aceşti sclipitori tineri americani nici nu erau foarte interesaţi de bani. Intraseră în afacere din motive aproape vizionare, crezînd că iau parte la facerea unei lumi noi, inter-conectate, clocotind de plăceri şi invenţii uimitoare. Cunosc, într-adevăr, oameni pentru care arhitectura castelelor din Spania este mai importantă decît portofoliul lor de investiţii. E greu, totuşi, să priveşti la duduitorii ani '90 ca la o prelungire a căutării poetico-spirituale a anilor '60. Dificultatea vine din aceea că la petrecere a fost mare buluceală. De îndată ce s-a dus buhul, toată lumea a vrut să vină. Ca şi în epoca jacksoniană sau în 1920, oameni al căror vis american, pînă atunci, fusese o casă frumoasă şi un petec verde de pajişte, au început să viseze la cabane de schi şi maşini germane. Oameni care trăiau de pe o leafă pe alta au fost pişcaţi de musca speculaţiilor hazardate. Eu, de exemplu, mi-am pus bruma de bănuţi cîştigaţi din muncă într-un cont de pensie cu investiţii pe piaţă şi l-am privit cum se chirceşte la jumătate. Milioane de conturi KEOGH şi IRA valorează acum doar jumătate din cît făceau la început. Castelele din Spania ale posesorilor lor se transformă în nişte amărîte de rulote. În ceea ce mă priveşte, am mai puţine scuze ca alţii. Niciodată nu am crezut că escapada va dura la infinit. Ştiam prea bine că în chestia asta se amestecă o lume de vis şi un soi de Caritas. Poet fiind, sînt specialist în lumi de vis.

Pot încropi o utopie imaginară în doi timpi şi trei mişcări. Cît despre Caritas, ştiţi cum me