Întrebarea "unde?" adresată poziţionării mesajelor noastre pe/în Internet este legitimă. Ea se întemeiază pe acea străveche propoziţie a filosofului Archytas din Tarentum, aşa cum o transmite Simplicius: tot ceea ce este este undeva (într-un loc). Este o afirmaţie care instituie continuitate între, pe de o parte, chora platonică (pre-spaţiu, mumă, doică, severă separatoare în lumea ideilor) şi Dasein ("acolo-fiinţa") heideggeriană, pe de altă parte. De altfel, această existenţă localizabilă este deja explicit menţionată in Timaios: "Locul este de bună seamă cel pe care îl vedem ca într-un vis atunci cînd spunem că tot ceea ce există trebuie neapărat să se afle într-un anume loc şi să ocupe un anume spaţiu, căci ceea ce nu este nici undeva pe pămînt, nici undeva prin cer nu e nimic". Acestea fiind spuse, să încercăm în cele ce urmează cîteva analogii între a fi pe Internet sau în R.V., pe de o parte şi locuirea în realitatea fizică, pe de altă parte. Încriptarea este cea care transformă cyberspace în spaţiu virtual privat. Cheia cu care pătrunzi dincolo de uşa blindată, în intimitatea "adresei tale" (ezit să o numesc deocamdată casă), este codul, parola. Este dreptul tău să ai încredere în cît de multă lume doreşti să îţi poată pătrunde în cubicul, dar cel mai sigur este să fii de fapt singur. Pentru aceasta, odată situat "înăuntru", îţi poţi negocia "vizibilitatea": apăsînd bunăoară pe comanda Block sender, poţi fi sigur că mesajele asediatoare ale cuiva care te deranjează se vor lovi de opacitatea fortificaţiei tale; aceluia, aşadar, îi poţi refuza ospitalitatea comunicării. La limită - una absurdă deocamdată în Internet, a cărui raţiune de a exista este tocmai comunicarea interpersonală şi inter-instituţională, din ce în ce mai posibilă în cyberspace şi R.V. - te poţi izola. Cyberspace îţi oferă - deocamdată doar ca oportunitate care va fi probabil atinsă