Discutînd cu o bună prietenă, analistă lucidă şi inteligentă a mecanismului democraţiei, pe marginea rubricii "Roluri" din numărul precedent al Dilemei, am căzut de acord - cum ni se întîmplă de cele mai multe ori - asupra ideii că omul elementar, ca individ instinctual, este conservator şi egoist, totalitar şi nedemocratic, şi că numai educaţia, mai mult decît legile, îl face apt pentru democraţie. În acest sens, prima tendinţă, egoistă şi totalitară, a fiecăruia dintre noi este de a se opune noului. Noul este, uneori, pare sau poate fi, şi el, expresia unei tendinţe egoiste şi totalitare, de pildă incapacitatea de a-ţi găsi locul într-un sistem, dorinţa de a disloca şi ocupa locul a ceva mai vechi (mişcare, fenomen, persoană), de a-ţi demonstra superioritatea, de a cîştiga bani, apreciere, glorie pe seama promovării noului, indiferent de mijloace şi preţ, şi indiferent dacă este sau nu nevoie, într-un moment sau altul, de acest nou. Fireşte, imaginea luptei dintre cele două egoisme sau totalitarisme nu este chiar atît de sumbră şi de feroce cum ar putea reieşi din această reducţie, ea se desfăşoară (sper să apreciaţi felul în care am evitat "totalitarul" se derulează...) şi se decide, în general, în plină zi şi în termeni de bunăvoinţă şi înţelegere reciprocă, atunci cînd există contextul democratic. Aşa este şi cu mult dezbătutul fenomen alternativ, cel puţin în aria teatrului. Unii chiar vor să facă un altfel de teatru, cei mai mulţi identifică acest altfel cu sursa financiară independentă, cu spaţiul neconvenţional, cu "neatîrnarea" faţă de instituţii şi prea puţini sînt preocupaţi cu adevărat de chestiuni de substanţă, structură, modalităţi

estetice (probleme discutate pe larg, aproape număr de număr, în revista Scena). La alternativa de fond mă duce gîndul ori de cîte ori privesc, la televizor, serialul Ally McBeal, bineînţeles în duminicile cînd