În ultimul timp, asistăm la un adevărat atac în plină desfăşurare împotriva dlui Alexandru Paleologu din pricină că a fost colaborator al Securităţii şi, conform limbajului legal al CNSAS, a "desfăşurat activităţi de poliţie politică". Un uragan etic s-a pornit împotriva venerabilului eseist. Aflu din interviurile dlui Paleologu că prietenii nu-i mai telefonează, citesc texte inflamate prin ziare de toată mîna, ascult lideri de partid distanţîndu-se "igienic" de dl Paleologu. Un reproş politic se amestecă, pervers, cu un pic de morală. Mai toţi criticii spun că într-un moment în care politica se schimbă şi politicienii care au ţinut scena vreme de 10 ani lasă loc altora, dl Paleologu a vrut, în continuare, să fie senator. E ceva adevărat aici, dar cred că dezbaterea asupra schimbării figurilor politice importante nu are nimic etic. Aici e vorba fie de pură biologie, fie de calcul politic pragmatic; unii şi-au epuizat energiile fizice şi intelectuale, alţii şi-au epuizat capitalul de imagine publică. Dar la noi, cînd vine vorba despre domnul Paleologu, după ce se spune că domnia-sa s-a făcut că nu vede schimbarea gărzilor, se adaugă şi faptul că undeva, în biografia sa, domnul Paleologu are o pată. Ceea ce este o altă discuţie. Uluitor în toată povestea asta este că lumea din jurul eseistului ştia de existenţa "pactului cu Diavolul" încă înainte de 1989, iar publicul larg a aflat asta, încă de la începutul anilor '90, chiar din gura dlui Paleologu. Reacţiile acide au apărut în 2000. Cînd dl Paleologu a făcut publică legătura sa cu fosta Securitate, îmi amintesc bine, în afara cîtorva comentarii care mai degrabă salutau una din primele şi singurele confesiuni publice de acest gen, nu s-a întîmplat nimic. Pentru un sociolog al dreptului, speţa ar fi interesantă: toată lumea ştie ceva şi nu reacţionează aproape deloc, cînd, însă, autoritatea spune oficial ceea ce