Găsesc binevenită discutarea receptării contemporane a scrierilor triadei interbelice Noica-Cioran-Eliade, în contextul mai larg al disputei pe care aţi găzduit-o săptămînile trecute pornind de la "Scrisoarea" lui G.M. Tamás. Ca unul care a trecut în anii '90 printr-o facultate puternic marcată de spiritul lor tutelar, anume Filosofie - Bucureşti, îmi permit să propun mai jos cîteva elemente trecute îndeobşte cu vederea de cei care încearcă să explice priza teribilă la public a cărţilor lor. (Fenomenul s-a resimţit şi în alte specializări, uneori cu totul surprinzătoare: făcînd parte din comisii de selecţie la conferinţe studenţeşti, am văzut propuneri venite din direcţia ASE care analizau investiţiile străine avînd ca bază teoretică fragmente din Petre Ţuţea.) Ceea ce nu înseamnă că celelalte explicaţii nu rămîn şi ele valabile.

1. Aceste cărţi sînt mici (cu o excepţie la Noica şi una la Eliade). Nu doar ca număr de pagini, dar şi ca format. Ele intră bine în orice fel de geantă, poşetă şi chiar într-un buzunar mai lărguţ. De asemenea, sînt uşoare şi nu obosesc mîna de susţinere, evidenţa anecdotică fiind că cititorul român este mai curînd unul de tip culcat decît aşezat. Dacă nu credeţi, gîndiţi-vă numai cînd aţi deschis ultima oară atlasul geografic. 2. Nu fără legătură cu punctul 1, aceste cărţi se citesc relativ uşor şi repede. Natura lor aforistică şi faptul că ideile principale se pot rezuma într-o jumătate de pagină le fac o valoroasă resursă în seminarele de umanioare sau ştiinţe sociale, dat fiind că timpul alocat zilnic lecturii de un student român este în jur de 30 min. (estimarea autorului, ca medie pe o grupă de studenţi şi pe un semestru, cuprinzînd în calcul şi presa scrisă, mai puţin cea sportivă; pentru cadrele didactice nu am date). Stilul puternic repetitiv permite fragmentarea judicioasă a lecturii în trosoane adecvate acestei resurse