Logica sentimentelor de Théodule Ribot şi o ediţie în engleză a lui Truman Capote cu Breakfast at Tiffany's sînt două din cărţile care îmi amintesc de profesorul de franceză din liceu. Mi le dăduse să le citesc şi, cînd am vrut să i le înapoiez, mi-a spus că le pot păstra. Pleca definitiv în Franţa. Un profesor atipic, cu un dezvoltat simţ al esteticului pe care şi-l aplica lui însuşi şi soţiei (o tundea şi o vopsea personal), cu ironii şi îmbufnări exasperate de blazarea generaţiei noastre, dar şi cu un vioi exerciţiu al flirtului, materie care nu mi-a intrat niciodată în cap. Discuta cu noi literatură, filozofie şi slang (citînd adesea din topurile muzicale americane ori franţuzeşti). Şi totuşi, cea mai vie amintire a mea din toate astea nu ţine nici de lecţiile pe care ni le-a predat, nici de cărţile împrumutate (deşi Holly Golightly îmi place şi azi), nici de doza de libertate injectată adolescenţei noastre ceauşiste şi, pînă la urmă, nu are nici o legătură cu acest profesor haios şi excentric. E pur şi simplu o metaforă obscură, dintr-un cîntec franţuzesc pe care ni l-a pomenit o dată la oră: Je suis un géant de papier, cuvintele unui îndrăgostit care îi mărturisea iubitei că, în faţa frumuseţii ei etc., etc., este un uriaş de hîrtie. Cred că jumătate din femeile singure îşi aşteaptă uriaşii de hîrtie. Restul stau la coadă, cuminţi, pentru Făt-Frumos. Iar celelalte, oricare ar fi ele, se plictisesc. Oare? Totuşi, pînă la urmă, trebuie că se plictisesc. Lucrul pe care l-am înţeles, în sfîrşit, scriind acest articol, este că, în marea armată a femeilor singure, nici una nu seamănă cu alta, iar motivele singurătăţii lor nu sînt nici ele aceleaşi. Dar, poate mai rău decît toate, e faptul că adevăratele cauze rămîn aproape întotdeauna necunoscute. Lor sau celorlalţi. Atunci cînd nu sînt evidente şi ireparabile. Majoritatea se recrutează din rîndul celor cu stu