Prea suspect pentru a fi acceptat în lexicul dictaturii staliniste, termenul nu a fost omologat nici de tranziţie, decît la începutul celui de al doilea deceniu al acesteia. Expresia a dat, pur şi simplu, năvală în limbajul curent, cu prilejul dramaticei confruntări asupra formulei autohtone a coabitării - coabitarea între oameni şi cîini. Pe vremuri, era deplorată absenţa cîinilor - sat fără cîini -, acum este deplorată aglomerarea lor. Depopularea umană merge braţ la braţ cu suprapopularea canină. Aşa cum arată şi menţionata confruntare, glosarul tranziţiei s-a îmbogăţit pe cale de contaminare. Un concept insolit propulsează un alt concept insolit şi astfel se poate asambla un triptic precum chinologie-cîini comunitari-euthanasiere. Confruntarea din care s-a născut acest triptic l-a opus pe primarul general al Capitalei, singurul pe ţară, asociaţiilor chinologice, mai multe la număr, divizate de arzătoarea dispută în jurul dulăului ciobănesc mioritic. De aici, tot felul de întrebări tulburătoare, cum ar fi: de ce atîtea asociaţii chinologce şi nici măcar o asociaţie mîţălogică ori

porcinologică, ori galinologică etc. Dragostea de animale generează în schimb alte confrerii cu solide tradiţii, cum ar fi temeinica asociaţie a vînătorilor şi pescarilor. Gîlceava chinologilor cu primarul s-a încheiat printr-un nesperat acord, a cărui aplicare va presupune o cheltuială pe cap de patruped la care nu puţini bipezi se vor gîndi cu melancolie şi va avea drept epilog euthanasierea marii majorităţi a sărmanelor potăi. Distincţia expresiei atenuează duritatea măsurii. Poate, în viitor, măcelărirea mieilor, a blajinelor bovine, a gălăgioaselor orătănii se va numi şi ea euthansiere. Spre deosebire de toate aceste cazuri, exterminarea cîinilor nu se va face prin spintecare, ci prin injecţie letală, preferată scaunului electric, ştreangului, lapidării ori administrări