cîteva însemnări S-ar putea spune că geneza sociologiei moderne satisface nevoia Occidentului de a compensa destructurarea dogmei trinitare, care fusese pînă atunci modelul comunităţii ca proiecţie a unei divinităţi macroantropice: pe de o parte, Tatăl este genitorul, principiul fecundităţii, Fiul este Logosul instrumental (creator), în timp ce Sfîntul Duh este "sufletul" divin; pe de altă parte, "perihoreza" treimică (întrepătrunderea agapică a persoanelor distincte şi totuşi consubstanţiale) este arhetipul societăţii ideale sau exemplul suprem de armonie colectivă. Sub zodia modernităţii, teologia trinitară devine studiu al societăţii ca organism autodivinizat. La Durkheim, preexistenţa genitorului divin este înlocuită prin preexistenţa mitică şi acaparantă a Societăţii care modelează paideumatic individul, îngustîndu-i drastic marja de libertate. Abia dacă trebuie spus că toate patologiile modernităţii (totalitarismele, anarhismele, utopiile negative) sînt - în ultimă analiză - modalităţi de a pune în scenă, cu titlu corectiv sau autodestructiv, colectivitatea divinizată. Mi se pare că această autodivinizare - solidară cu definiţia Bisericii ca "trup" al lui Hristos - a fost precedată de exaltarea evenimentului, iniţiată în Renaştere, odată cu impunerea dictonului Verum est factum. Fusese însă această maximă semnul unui clivaj? Văd aici mai degrabă o conexiune între tradiţia credinţei şi credinţa în veracitatea analizabilă a tradiţiei. Dacă Evanghelia după Ioan anunţase lumii întruparea Cuvîntului (Verbum caro factum est) era inevitabil ca "faptul" să fie treptat asimilat adevărului. Stiinţele istorice moderne (şi printre ele, antropologia culturală) au plecat de la convingerea, astăzi penibilă, că faptul este un soi de evidenţă imediată şi inatacabilă. E foarte ciudat să constaţi că o religie a "faptului" a sfîrşit, culturalmente, printr-o civilizaţie a fa