La ora la care scriu aceste rînduri nu ştiu încă motivele (în afară de unele vagi reproşuri privind deficienţe în apărarea culturii) pentru care comisiile parlamentare de cultură şi mass-media s-au supărat atît de tare pe Consiliul Naţional al Audiovizualului încît au respins raportul înaintat forului legislativ şi i-au arătat CNA-ului un deget ameninţător; caz, pare-se, fără precedent. Ceea ce ştim însă cu toţii, şi dintr-o parte, şi din cealaltă, este că invalidarea drastică a raportului şi degetul ridicat în semn de avertisment nu vor avea nici un efect juridic sau administrativ, cel mult unul moral, asupra instituţiei care stă cu ochii şi urechile aţintite asupra maşinăriei audiovizualului. Dar cine mai dă astăzi doi bani pe această marfă ieftină purtînd numele de morală? Alta este însă problema, iar aceasta ar fi mai curînd de competenţa Oficiului Concurenţei decît a Parlamentului. Se cam aplică aceeaşi unitate de măsură televiziunilor particulare (citeşte: comerciale) şi celei publice, deşi aceasta din urmă se alimentează din abonamentele noastre obligatorii şi din subvenţiile date de Parlament, care, în esenţă,

sînt tot banii noştri, evident alţi bani, în timp ce posturile private au surse de finanţare, fireşte, private. Ceea ce înseamnă că ne este absolut suficient să vedem şi să auzim la televiziunile private manele şi telenovele, Ţociu, Palade, Vacanţa Mare, Mircea, Teo, Bingo, iar dacă nu vrem să vedem şi să auzim, putem să manevrăm cu (mai mult sau mai puţin) folos telecomanda, riscînd, fireşte, să nimerim peste alte năzdrăvănii. Dar nu mi se pare nicidecum necesar să ne întîlnim şi la postul public cu seriale stupide, cu emisiuni subculturale, cu bancuri proaste, cu (pînă de curînd) alt Bingo, cu bîlbîiţi mental şi logopedic, cu mutre amorfe şi capete pătrate. Aici şi-ar avea locul emisiuni de educaţie şi cultură, de artă şi spirit, adică ace