Epoca socialismului real instalat în România de Armata Roşie ocupantă, în înţelegere cu aliaţii occidentali (Anglia şi SUA), nu a fost, în ciuda duratei lungi (1944-1989), un bloc unitar, cu mereu acelaşi comportament şi aceleaşi măsuri dictatoriale. Au fost, de-a lungul celor 45 de ani de dominare absolută, perioade strîns ascuţite şi altele mai relaxate şi, de aceea, mai respirabile. Pînă în a doua jumătate a anului 1947 au mai existat partide politice adversare şi, în noiembrie 1946, ca urmare a deciziei celor trei mari puteri, au avut loc chiar alegeri dorite libere. În realitate, aceste alegeri "libere" au fost cele mai trucate din istoria modernă a României, PCR, împreună cu vremelnicii săi aliaţi satelit, cîştigîndu-le prin cele mai scandaloase furturi (pur şi simplu prin inversarea rezultatelor în aşa fel încît să treacă drept învingători). Apoi, în decembrie a aceluiaşi an 1947, e abolită - fireşte prin dictat - monarhia şi, din ianuarie 1948, se porneşte, în ritm precipitat, "construirea socialismului". Şi, ca nefericirea să fie totală, s-a adoptat, slugarnic, modelul sovietic, adică socialism într-o ţară înapoiată, predominant agrară (vădit împotriva prescripţiilor lui Marx). Şi, treptat, s-a colectivizat integral agricultura, s-a înălţat o industrie precipitată, cu atenţie specială spre industria grea. În alte ţări din imperiul sovietic, deci tot botezate socialiste, agricultura a fost lăsată privatizată total sau parţial (ca în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia) şi industrializarea n-a cunoscut ritmurile demente de creştere nu numai pentru că în unele (precum Cehoslovacia) industria era o realitate încă din interbelic bine consolidată. În acest fel, nu s-a ţinut deloc seama de modificarea produsă în fizionomia industrială a ţărilor occidentale, creîndu-se o industrie fără ramurile moderne de vîrf, care să-i asigure vitalitatea. La noi, s-au tot înălţ