Nu ştiu dacă aţi încercat vreodată să călcaţi în picioare un fulg de zăpadă: eu da. Aveam cinci ani, şi voiam să văd ce formă lasă. Îmi imaginam ceva aplatizat, ca în desene animate cînd trece buldozerul peste Jerry si el rămîne lat - totuşi, consistent şi material. Ei bine, n-am să uit niciodata emoţia cu care am ridicat talpa de pe fulguleţul căzut pradă curiozităţii mele, şi uluirea pe care a produs-o asupra mea miniscula pată udă, abia sesizabilă, rămasă pe asfalt, identică cu multe alte asemenea mici pete lăsate de fulgii care se topiseră singuri, nestriviţi de mine. Imaginea micii pete gri pe asfalt m-a urmărit multă vreme - mă aşteptam la orice, dar nu la imaterialitate. Adică să dispară aşa, pur şi simplu. În noaptea aceea mi-a fost foarte frică, eram îngrozită că am strivit ninsoarea, că din cauza mea nu o să mai ningă niciodată (întîmplarea făcuse ca după ce eu omorîsem fulgul, să nu mai fulguiască, ceea ce m-a făcut să mă simt ca atunci cînd m-a certat bunica pentru că am asfixiat, cu excesiva mea dragoste protectoare, un pui mic si pufos abia ieşit din ou). Dar a doua zi dimineaţa cînd m-am trezit ningea superb şi atunci am fost foarte fericită. De atunci, de cîte ori văd revărsări de mulţi fulgi ca cel pe care l-am strivit eu cu piciorul, mă bucur ca un copil, fericită că - iată! - nu am strivit toată ninsoarea. Sentimentul ninsorii omorîte dar invariabil supravieţuitoare m-a ajutat mai tîrziu să îmi păstrez cumpătul în faţa unor neaşteptate şi descumpănitoare schimbări de situaţie; mi-a întărit, oricît de ridicol ar părea, încrederea în oameni. Faptul că am trăit eu însămi panica unei profunde vinovăţii (veţi fi de acord că a omorî ninsoarea nu e glumă) dar am avut şansa ca răul pe care (credeam eu) l-am făcut să fie reparat mi-a dat încrederea nestrămutată că orice om care face rău îl face, cu certitudine, involuntar, din pură întîmplare (ideal