…va trimit la:
Billy Elliot de Stephen Daldry, cu Jamie Bell, Gary Lewis, Julie Walters. Intr-un catun englezesc paralizat de grevele minerilor, un pusti de 11 ani nu stie decit ca vrea sa danseze. Pina cind, intr-o buna zi, flash-urile vor fi pe el...
Dancer e, de altfel, si titlul original al acestui „Flashdance britanic“ prezentat in premiera anul trecut intr-o sectiune paralela a festivalului de la Cannes. Dar intr-o companie de „dansatori“ ilustri – Dancer in the Dark-ul lui Von Trier si The Dancer-ul produs de Luc Besson – era aproape fatal sa treaca neobservat. Dupa cum are toate (ne)sansele sa fie ignorat si la apropiatele Oscaruri, unde nu incearca decit sa faca figura de Full Monty in fata unui public format, parca, din minerii galagiosi din film. Billy Elliot este insa mai mult decit comedioara social-exhibitionista cu someri stripperi care a fost, la vremea respectiva, The Full Monty. Iar asta in ciuda unui tipar pe care ambele filme il respecta, aproape step by step, fara a face vreun mister din finalul glorios care asteapta dupa colt. Pina la un punct, n-ai zice, tentat fiind sa crezi ca Daldry se complace intr-o melodrama facila din care nu lipsesc bunica senila, mama decedata, tatal tiran, fratele dur si tot timpul rastit, profesoara de dans cu inima de aur (Julie Walters, aici intr-un rol ce pare referinta rasturnata a celui din Educating Rita din 1983) si obligatoriile puseuri sociale à la Ken Loach fara de care nici un regizor care a prins thatcher-ismul nu mai poate scapa. Exista insa o prospetime – spuneti-i naiva – care irumpe din ce in ce mai puternic in aceasta emotionanta (e drept, pe alocuri, prea emotionanta) poveste a unui baiat ale carui aspiratii depasesc cu mult asteptarile mediului abrutizant in care traieste. Iar ceea ce e cu adevarat remarcabil in Billy Elliot e nu numai aceasta determinare (egoista, uneori) a erou
