„Admitind ca Adevarul este femeie, nu este oare intemeiata banuiala ca toti filozofii, in masura in care au fost dogmatici, nu se pricepeau la femei? Ca seriozitatea aparenta, ca impetuozitatea stingace cu care ei s-au obisnuit pina acum sa abordeze Adevarul au fost mijloace neindeminatice, nelalocul lor, exact in vederea cuceririi unui budoar? Ce e sigur insa e ca «ea» nu i-a lasat sa intre in camera ei.“
Aceste fraze, cu care Friedrich Nietzsche incepe Dincolo de bine si de rau, suna straniu in romaneste. „Adevarul este femeie“? – vai, cum o sa presupunem asa ceva, daca sintem romani? La noi e neaparat „barbat“! La nemti insa, adevarul este „femeie“: „die Wahrheit“ e feminin ca gen, fapt ce explica si permite ironiile lui Nieztsche la adresa filozofilor de dinaintea sa. Interesant ca „adevarul e femeie“ in foarte multe alte limbi – precum franceza, italiana, spaniola, latina, greaca, rusa, ebraica –, limbi in care traducerea textului lui Nietzsche si-ar pastra hazul. In romana, n-are nici un haz, caci la noi doar „minciuna e femeie“ – asa vrea „sentimentul romanesc al fiintei“! Engleza are o alta problema: cuvintele si-au pierdut aici genul, asa ca „truth“ e asexuat si cam aseptic. Sa se explice astfel propensiunea utilitarista din filozofia anglo-saxona?
Oricum, poate ca e ceva cu sens in faptul ca in marile limbi filozofice – greaca si germana – adevarul e femeie: de pilda, faptul ca vocabula greaca pentru „adevar“ – aletheia – inseamna, literal, „neascunsa“ – nu sugereaza ca adevarul trebuie sa se dezvaluie, pasiv, ba chiar lasciv, ca o femeie, barbatului iscoditor si indiscret si chiar pe alocuri agresiv? Nu se lasa „ea“ cucerita, sedusa de omul de stiinta, a carui agresivitate masculina s-a sublimat printre retortele laboratorului? Nu-i da „ea“ marelui savant ocazia sa creada ca i se supune, ca-i accepta promisiunile, ca-i primeste im