Nu se putea ca "globalizarea" - la ordinea zilei în tot felul de ecuaţii opozante pe diverse meridiane, de aceea am s-o scriu cînd între ghilimele, cînd subliniat, cînd fără alte semne - nu se putea să nu fie "cea mai" în cinema. Numai filmul românesc e scutit (şi) de această dilemă. Cum el este sublim dintotdeauna pentru unii şi lipseşte tot de atunci cu desăvîrşire pentru alţii, cele două tabere paşnice se înţeleg cu atît mai bine în absenţa, de un an şi jumătate, a oricărei premiere autohtone, gîndind la fel de oximoronic-schizoid în vidul filmografic, precum în abundenţa pompată de odinioară. Se rezolvă astfel automat şi numita globalizare. La relansarea filmului (retehnologizat) Mihai Viteazul de Sergiu Nicolaescu, la spectacolul de gală de anul trecut de la Cinema Patria, invitaţii speciali - avîndu-l în loja centrală pe Ion Iliescu în campanie preelectorală - l-au ascultat mai întîi admirativ pe regizor sugerînd cît se poate de transparent, de pe podium, că el e cel mai bun din lume, apoi, în timpul proiecţiei, au salutat cu aplauze spontane cvasiunanime replica de pe ecran, pusă de fie iertatul scenarist Titus Popovici, încă din anul de graţie 1971, în gura eroului titular: "Europa?! Nu-mi pasă de Europa!". Important e că realizatorul-senator s-a întors oportun în partidul actualmente de guvernămînt pe care-l părăsise într-un timp, motivîndu-şi corectarea oscilaţiei prin convingerea că această formaţiune politică va asigura reluarea "epopeei cinematografice naţionale", glorios reprezentată de sus-citata replică, dacă în ea adăugăm şi Restul Lumii. Am închis alineatul.

"Globalizarea" e rezolvată original şi de pliantele publicitare pentru presă ale caselor de distribuţie locale, care, dintr-o prudenţă foarte specifică, nu specifică niciodată la locul cuvenit din ce ţară provine un film sau altul. Ce-i drept, uneori e greu de precizat, dar cu atît