Mi-am dat seama recitind un articol al meu mai vechi intitulat "Necrolog pentru secolul XX", în care încercam să scot în evidenţă cîteva din trăsăturile lui caracteristice, că n-am insistat îndeajuns asupra rolului pe care l-au jucat în acest veac frămîntat pasiunile în jurul unor ideologii cu aparenţe adesea pe cît de seducătoare şi incitante pe atît de amăgitoare, capabile să prindă în mrejele lor milioane de oameni ajunşi practic nişte posedaţi în numele unor adevăruri în cel mai bun caz parţiale, şi oricum prea complicate în prelungirile lor practice pentru a conduce fără greş la rîvnitul Bine universal (sau naţional, tribal, de castă sau de grup) şi la întronarea fericirii pe pămînt.

A fost nevoie de îndelungate experienţe tragice, de unii plătite cu jertfa propriilor vieţi, de alţii, (intelectualii, îndeobşte, cărora - afirma Jean François Revel - le-a venit poate cel mai greu să admită că au greşit după ce s-au investit în mod public şi fără nici un fel de rezerve în ideile-forţă ale veacului) prin deziluzii dramatice, pînă să sosească momentul în care diferite glasuri cu puternică rezonanţă să proclame sus şi tare moartea ideologiilor.

Cînd în plină efervescenţă stîngistă dominată de personalitatea lui Sartre, Raymond Aron scria Opium, cartea care, referindu-se la efectele ideologiilor parafraza faimoasa formulă a lui Marx, "religia - opiumul poporului", el a fost condamnat la solitudine intelectuală absolută. Astăzi, tot mai mulţi sînt aceia care îi dau dreptate - un Alain Fienkelkraut, un André Glucksmann, şi mulţi alţi oameni de cultură mai puţin cunoscuţi. Unul dintre aceştia este filozoful latino-american Olavo de Carvalho, autor a 11 volume eseistice şi filozofice, ultimul fiind Imbecilul colectiv în care denunţă aşa-zisa înţelepciune convenţională şi ceea ce se înţelege astăzi prin "politically correct". Cartea recomandă o unică rev