Agresorii repetau cu făţărnicie sfinţitele cuvinte ale Celui de Sus, aceasta numai cînd îi vedea şi îi auzea lumea. Între ei, rîdeau cu gura deschisă pînă la urechi ca broscoii, spuneau 'da' şi gîndeau 'nu'. Însă neascultătorii nu plecau, ci mai abitir începură să-şi pregătească şantierele pentru noile construcţii. Pe un colţ, din ungherul zidului temeinic, acolo unde ploile nu ajung şi doar soarele se plimbă pe metereze căutîndu-şi umbra, se aşezară toţi căpitanii de oaste pentru a repara piesa defectă de la accelerator. Cel mai vorbăreţ era Semiaza. Se prefăcea că trebăluieşte la vehicol, dar cu degetele sale diforme se străduia să distrugă singura putinţă de salvare a celor pe care îi înşelase odată.

Fiind nevoie de multe servicii în cadrul ambelor tabere, într-o larmă supărătoare pentru mai toată lumea, ipistaţi în uniformă se strecurau de la om la om, împărţind broşuri cu porunci şi rapoarte, dar mai ales reacţiuni de felul:

"Noi de-aicea nu plecăm,

Că aicea bine stăm!"

A fost exact momentul calculat de secţia de computere care, după primul succes, au năvălit în holul frumos împodobit ca să ştie oricine că ei au fost la înălţime. L-am întrebat pe un participant, care îmi semăna (numai ghetele aveau altă culoare): "Dragă vecine, ce se întîmplă aici?" Vecinul mă cercetă lungă vreme cu un ochi critic. Apoi grăi: "Dacă nu ştii ce se întîmplă aici, cine naiba te-a poftit să vii?" I-am răspuns că numai flerul meu de detectiv amator mi-a divulgat traseul.

Acestea zise, începu serbarea. Directorul Căilor Ferate, invitat să preia microfonul, trebui să-şi amîne intrada din cauza unui mic incident: pe scena luminată feeric, o chelneriţă se prăbuşi pe parchetul lucios, concomitent cu o puşcătură de pistol. Voiam cîţiva să mergem să vedem ce s-a întîmplat. În sală, ţipau femeile isterizate, urlau pruncii şi năzdrăvanele odrasle ale pr