Mihai Ursachi e un fel de "legendă", unde se adună într-un "ce" misterios, poezia şi viaţa sa. Semnificativ mai cu seamă pentru relaţiile cu puterea ale lumii literaturii în timpul "revoluţiei culturale" şi ilustrînd tipul boemului în "echipa" constituită în anii '60, destinul lui Mihai Ursachi este exemplar pentru soarta scriitorului în regimuri totalitare: debutul i-a fost amînat de anii de închisoare pînă la sfîrşitul deceniului şapte (debut în revista "Cronica", în 1968, apoi, cu volumul Inel cu enigmă, în 1970) şi atunci faptul a coincis cu "dezgheţul" relaţiilor dintre putere şi cîmpul cultural, pentru ca ultimei părţi, cu tot mai multe umbre decît lumini, să-i fie specific raportul tensional dintre o profesiune "liberală" în esenţa sa şi structurile totalitare ale unei societăţi dirijate printr-o revoluţie culturală de inspiraţie asiatică. Mihai Ursachi a fost, asemeni lui Nichita Stănescu, un model pentru poeţii care au intrat în literatură după 1970; s-a mai afirmat aceasta, dar numai în legătură cu influenţa pe care a avut-o opera sa, mai ales în spaţiul ieşean: de la Liviu Antonesei la Lucian Vasiliu şi de la Dan Giosu la Dorin Spineanu, toţi vor fi trecut prin poezia şi prin "bojdeuca de căsuţă" din Ţicăul lui Mihai Ursachi. În ce-i priveşte opera, criticii au căutat sîrguincios tot felul de filiaţii şi pentru bunul motiv că atunci, în anii '70, cînd puterea decidea "libertatea de expresie" şi "diversitatea stilistică" în faţa obştii literare stătea obiectivul recuperării tradiţiei, al conversiunii cîmpului literar în estetic, al depăşirii ideologiei politice prin ideologie literară. Sfîntă naivitate, dar asta a fost. Bucuria de a putea scrie, în sfîrşit altfel decît cereau canoanele "realismului socialist" era prea mare parte a se mai putea vedea/ ghici scenariile ce se pregăteau prin cabinetele tăcute; atunci puterea a avut nevoie de scriitori pen