În confruntarea cu istoria, scriitorii nu sînt nişte învingători. Dacă mentalitatea comună îi învesteşte cu o poziţie privilegiată (un fel de cavaleri atotputernici, cu mantie albă, coif şi lance), realitatea nu le oferă, adeseori, nici o scăpare. Este nesfîrşită lista celor care, într-o epocă sau în alta, dintr-un motiv sau din altul, au fost închişi sau exilaţi. Iată, de pildă, la o reconstituire sumară şi numai de un secol şi jumătate, numele scriitorilor români care au trecut prin închisoare: Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo (la mănăstire, la Soveja), Cezar Bolliac (la schitul Poiana-Mărului), C.A. Rosetti, Iacob Negruzzi (la Berlin), Ioan Slavici (vezi Închisorile mele), Tudor Arghezi (de două ori, a doua oară la peste 60 de ani), Liviu Rebreanu (la Văcăreşti şi Gyula), Geo Bogza (de două ori, ultima dată �la plîngerea Academiei Române"), Mircea Eliade (în lagăr la Miercurea Ciuc, alături de profesorul său Nae Ionescu), dintre fraţii Teodoreanu, Păstorel, dintre fraţii Cioculescu, Radu, Radu Gyr (douăzeci de ani), Dinu Pillat, Constantin Noica, Arşavir Acterian, N. Steinhardt (vezi Jurnalul fericirii), Alexandru Paleologu, Sergiu Al-George, Vladimir Streinu, Nichifor Crainic, Nicolae Balotă, Vasile Voiculescu (la aproape 74 de ani), Sandu Tudor (moare în închisoarea de la Aiud), Paul Goma (vezi romanele autobiografice), Ion Ioanid, Ion Caraion (la Canal, Jilava, Gherla, Aiud şi în cîteva mine de plumb). Ar merita poate ca cineva să scrie un Surveiller et punir autohton, referitor numai la scriitori.

După cum se vede uşor, lista sporeşte după 1948. În jurnalul lui Pericle Martinescu, 7 ani cît 70 (Vitruviu, 1997), care cuprinde perioada 1948-1954, societatea scriitorilor se vede din cealaltă perspectivă, a �norocoşilor", a celor care n-au fost închişi.

Drama scriitorilor de peste 40 de ani e cumplită. Ei sînt sfîşiaţi