Umberto Eco ar putea inaugura o nouă "ştiinţă" despre cum se scriu cărţi bune care să se vîndă şi care să fie şi respectate în acelaşi timp. Cum să fii o vedetă culturală autentică? Eco s-a afirmat pe cel puţin trei planuri culturale diferite: literatură, teoria literaturii şi publicistică. Minunea sfîntului Baudolino face parte din această ultimă categorie: este o culegere de articole apărute în presa italiană pe diverse teme care ţin strict de cotidian, un cotidian mediatic îmbinat cu experienţe strict personale. Această culegere este doar o parte dintr-un volum mai amplu de publicistică intitulat Il secondo diario minimo, apărut în 1992 (primul jurnal minim a fost publicat în 1963 şi a cunoscut un mare succes).
Însă "publicistica" despre care vorbesc este una cu totul specială. E făcută după o reţetă: multă ironie, narativizare, pastişare, crearea de fizionomii, descoperirea unor "caractere". Un discurs egal cu sine care se potriveşte cu orice fel de subiect. Interesant este că autorul şi-a schimbat, după ce au trecut treizeci de ani de la primul "jurnal minim", doar atitudinea faţă de aceste scrieri, discursul rămînînd neschimbat: "dacă în prezentarea primei culegeri căutam aproape să mă scuz, ca şi cum angajarea pe cărările parodiei ar fi fost oarecum neserioasă, ulterior am procedat cu o siguranţă plină de virtuozitate, încredinţat că era vorba nu doar de un lucru legitim, ci de o datorie sacră".
Pot anticipa cu uşurinţă reacţiile cititorilor. Este, de altfel, şi singura modalitate de a prezenta adecvat această carte. În primul rînd veţi rîde foarte mult. Eco nu pozează în mizantrop; nu este un ironic acid, incomod, ci, mai curînd un comic profesionist (multe poante sînt seinfeldiene, cu mult înainte ca serialul să fi existat). Iată spre exemplu cîteva indicaţii pentru tinerii indieni americani care vor să parvină prin intermediul filmelor w
