"Cu şase luni înainte de "a spune adio Alexandriei pe care o pierdea", Kavafis mărturisea prietenilor săi din Atena: 'Mai am de scris încă douăzeci şi cinci de poeme. Douăzeci şi cinci de poeme!'" - afirma, în 1933, criticul Tellos Agras (1894-1944), un admirator al său, cel care a susţinut în 1921 prima conferinţă dedicată Alexandrinului în capitala Greciei. În 1963 - Centenarul Kavafis - o mare parte a arhivei lăsată moştenire de poet lui Al. D. Sengopoulos devine publică. Descriind traseul aventuros, cu episoade demne de un roman poliţist, al arhivei Kavafis, Y.P. Savvidis (1929-1995), cel mai important kavafist elen al celei de-a doua jumătăţi de secol 20, confirmă existenţa a douăzeci şi cinci de schiţe de poeme, datate între 1918 şi 1932, care "ne oferă o imagine unică, nesperată şi extraordinar de emoţionantă a etapelor creaţiei lui Kavafis". Din 1963, când profesorul Savvidis pleda pentru publicarea cât mai rapidă, în totalitatea ei, a arhivei Kavafis, au trecut destui ani, chiar decenii, până când admiratorilor lui Kavafis şi reprezentanţilor şcolii kavafistice, cu ample ramificaţii pe mai multe meridiane, le-au fost oferite 72 de poeme inedite (1968), 27 de poeme renegate (1983) şi, în sfârşit, poemele care au constituit obsesia ultimilor ani de viaţă ai Poetului.
Ediţia de Poeme neterminate (1918-1932) (Ateli Poiimata), apărută la editura ateniană Ikaros, sub îngrijirea reputatei neoeleniste italiene din Palermo Renata Lavagnini, s-a numărat printre evenimentele editoriale ale anului 1994, constituind, dincolo de contribuţia semnificativă la elucidarea unuia dintre cele mai fascinante "cazuri" ale istoriei literare neoelene, o mărturie revelatoare asupra unei conştiinţe artistice unice.
Păstrate, ca de altfel întreaga arhivă, într-o ordine exemplară, cele 30 de "poeme neterminate ne dau posibilitatea să spargem suprafaţa densă a corpusu
