"Bineînţeles că s-ar putea tăia

din Cenuşă şi diamant... dar nu vei putea cenzura jocul lui Zbyszek Czybulski... vibra subteran acel "ceva" care în vremuri ca acelea însemna o, cum să-i spun?,

indecenţă politică: libertatea..."

(Andrzej Wajda, în anul 2000 la Berlin -

din Lettre Internationale,

ediţia de iarnă 2000-2001)

Frate cu Bogart şi cu James Dean, cu Marcello al lui Fellini, cu Batalov şi alţi cîţiva samurai obscuri - Czybulski face parte din acel grup restrîns de şoc care, după numai un deceniu de pace, în cîteva puncte ale globului, printr-un cod numai de ei ştiut, au pus la cale şi au izbutit un nobil atentat la privirea lumii asupra filmului şi la chipul filmului întors spre lume. Existau de toate pe ecran. Fast. Lux. Antren. Melodrame. Iluzii. Femei fatale, carnale şi chiar fermecător de cîrne. Bărbaţi fatali. Mari saltimbanci asigurînd necesarul de veselie şi circărie. Dansatori. Cow-boys cu voci de aur şi pistoale de oţel. Cai. Ben Hur. Orlac. Frankenstein. Groază. În acest peisaj de după bătălie, ei au adus angoasa virilă, cu totul altceva decît groaza. Ei au adus dansul pe vulcan şi sub vulcani. Ei au adus fastul interior al unui rîs cumplit de tine însuţi. Ei au dat neliniştii intensitatea unui galop în Far-West. Ei au fost cowboyii unei prerii rareori percepute pe ecran - cîmpia care se întinde sub lună între două hotărîri, între două elanuri sufleteşti, cîmpia aceea secretă, iubită într-atît de soare încît, dimineaţa, plînsul bărbatului nocturn, cu lacrimile sale, e lăsat, din pudoare şi tandreţe, să se transforme în boabe de rouă şi alcool. Eroismul lor n-a mai fost imediata slobozire a unui glonţ în cel rău, ci sloboda întrebare, fundamentala întrebare a fiecărui timp, prea mult uitată între două sărutări fatale şi două cavalcade, împovărătoarea întrebare: unde-i binele şi unde-i răul? Şi dacă unul se a