Uneori mă surprind cum privesc fascinat la emisiunile gălăgioase şi pline de spumă multicoloră şi confeti verbale de la televiziune, mă zgîiesc nătîng la fetele acelea care se agită nevinovate şi frumuşele pe pîrtia de la Predeal, pe scena anumit amenajată se fluştură ele, pe urmă cutare animator chiuie libertin în crugul dimineţii, spune prostioare dulcege, cutare domniţă explică pe îndelete cum stăm din punctul de vedere al horoscopului, alta îmi dă sfaturi ca să ştiu ce e de făcut în privinţa sănătăţii proprii. Un "haaao lung şi înduioşat" îmi cutreieră pieptul în timp ce mă umplu brusc (în faţa micului ecran, la ora aceasta matinală neverosimilă) de sensuri şi senzaţii uitate, în felul acelei celebre prăjituri care i-a restituit lui Marcel Proust timpul pierdut. Privesc atent irealitatea (mediatică) imediată şi cugetări adînci mă încearcă din punct de vedere politologic, din punctul de vedere al culturologiei, al istoriei mentalităţilor, al alterităţii, al imagologiei, al atîtor analize menite să arate cam cum ar putea neamul să apuce pe calea unei deveniri pozitive. Alta decît aceea care mi se arată în imaginea purcelului aceluia, pe care adesea l-am evocat în proză, şi care cu ochi blînzi privea spre mine şi tare guiţa răguşit pe cînd marhadoktorul, adică veterinarul din pruncia mea, îl uşura de testicole ca să capete el leneveală orientală, să iasă din etica protestantă a muncii, să se aşeze pe podele şi să se îngraşe pentru la iarnă. Aşa şi eu, la fel cu animalul acela uşurat de povara neliniştitoare a fuduliilor, simt ceva din vechimea propriilor mele leneveli istorice, singurele în măsură să-mi dea exactă dimensiunea curgerii timpului, în chiar clipa în care privesc cu ochi metafizic emisiunile chiuite din dimineaţa de faţă în care - iată, mărturisesc cu mîna pe inimă - m-a părăsit orice hărnicie, sînt aidoma animalului aceluia după ce a plecat nenea