Elitele garantează democraţia Ideea că "elitele" sînt opuse "democraţiei" aparţine secolului XIX. Democraţia era un nou mecanism de selecţie, opus "aristocraţiei", adică vechilor elite şi transmiterii ereditare a prerogativelor puterii. În secolul XX, definiţia elitelor îi cuprinde pe cei care iau deciziile sau le influenţează, inclusiv lideri de opinie. Ideea că elitele ar fi într-o opoziţie implicită faţă de principiile democratice este contrabalansată de faptul că elitele sînt eligibile, în plină mişcare. Se fac şi se pierd averi, se fac şi se pierd reputaţii. Se cîştigă poziţii în alegeri, dar şi se pierd. Elitele nu se opun democraţiei, circulaţia elitelor s-a intensificat în acest secol. Elitele - nu masele - garantează şi asigură existenţa democraţiei. Dacă mecanismul democratic şi mecanismul pieţei funcţionează, ele impun regula jocului: printr-o selecţie naturală şi prin corecţiile introduse de reguli, oamenii cei mai capabili şi mai competenţi ajung în poziţiile de unde se ia decizia sau acolo unde se influenţează decizia. Dacă nu fac proba, fie şi măcar pentru o zi, a capacităţii lor de a face faţă provocărilor realităţii, sînt împinşi la periferie. Asta nu înseamnă că acei care iau decizii în zona economicului sau a politicii sînt neapărat elite în sensul valorii şi cei care pierd - nu. Valoarea are alte criterii: un mare scriitor rămîne un mare scriitor, chiar dacă nu este foarte popular şi nu apare zilnic pe prima pagină a ziarelor. Totuşi, într-o societate normală, valorile nu rămîn la periferie. Marii scriitorii americani sînt în centrul atenţiei, fac tiraje de milioane. Dimensiunea comercială şi dimensiunea valorică se întîlnesc.

O relaţie proastă În România, mecanismele de selecţie ale valorilor şi cele ale pătrunderii lor spre zonele de decizie nu funcţionează încă. Există, tradiţional, o relaţie proastă între elite şi societatea române