Pastişele pe care Proust le-a grupat sub titlul Afacerea Lemoine sînt, cum de atîtea ori s-a observat, nu numai dovada unei capacităţi uimitoare de a trece de la un registru literar la altul, ci şi admirabile exemple de critică "aplicată", mai eficientă decît tomuri întregi de exegeză savantă. Proust porneşte, ne amintim, precum Caragiale în Temă şi variaţiuni, de la relatarea unui fapt divers: un anume Lemoine, pretinzînd că a descoperit secretul fabricării diamantului, primeşte din partea preşedintelui companiei De Beers o importantă sumă de bani; escrocheria fiind dovedită, Lemoine e condamnat la şase ani de închisoare. Cele nouă pastişe - autorii vizaţi sînt Balzac, Flaubert, Sainte-Beuve, Henri de Régnier, fraţii Goncourt, Michelet, Faguet, Renan şi Saint-Simon - nu repovestesc pur şi simplu à la manière de afacerea Lemoine; Proust imaginează o scenă dintr-un roman al lui Flaubert - şedinţa de la tribunal, un posibil început al unui roman de Balzac, o cronică dramatică a lui Emile Faguet la o piesă de H. Bernstein etc. Ceea ce primează, bineînţeles, este performanţa stilistică. Cele cîteva pagini ale textului atribuit lui Balzac reuşesc, astfel, să inventarieze un mare număr de procedee şi ticuri narative ale autorului Comediei umane. Lumea balzaciană e mutată în primul deceniu al secolului XX, iar începutul textului trimite la strategia binecunoscută a situării acţiunii în timpul real ("Într-una din ultimele luni ale anului 1907..."). Cadrul e un salon parizian, unde se adună elita aristocraţiei; printre cei care participă la recepţie, multe personaje balzaciene, fapt ce contribuie, o dată în plus, la crearea confuziei dintre ficţiune şi "realitate". Suprem efect de real - apariţia meteorică, printr-o replică rostită în aparté, a lui Paul Morand: "unul din secretarii noştri de ambasadă cei mai impertinenţi". Proust pune în primul rînd în evidenţă fascina