Fără îndoială, dintre toate forţele politice româneşti de astăzi, PNL este cel mai insistent în privinţa modificării Constituţiei din 1991. Atît de insistent, încît se pare că a reuşit să convingă şi partidul de guvernămînt că România are nevoie de un nou sistem constituţional. Sigur, între cele două partide rămîn diferenţe în ceea ce priveşte obiectul revizuirilor constituţionale, dar discuţiile dintre PNL şi PDSR pe această temă sînt, de acum, de notorietate. Una dintre ideile pe care PNL le doreşte neapărat implementate în sistemul românesc este aceea care, în limbajul specialiştilor, este conceptualizată sub denumirea de "preşedinte slab". Cu alte cuvinte, PNL optează ferm pentru o republică parlamentară, în care şeful statului are exclusiv funcţii de reprezentare. Logica unei atari instituţii presupune, printre altele, modificarea radicală a procedurilor de desemnare a persoanei care va ocupa această poziţie. Astfel, în ipoteza unui preşedinte care va avea doar un rol decorativ, parlamentul va fi cel care va desemna persoana respectivă, urmînd a se renunţa la actualul sistem în care, cum se ştie, şeful statului este desemnat de electorat prin vot direct şi universal. Cred că pentru a avea o opinie bine fundamentată în această chestiune punctuală este bine să vedem cum stau lucrurile în alte sisteme constituţionale. Pentru motive lesne de dedus, ne vom opri acum asupra a trei sisteme constituţionale ale unor state foste comuniste care sînt, îndeobşte, socotite mai avansate pe calea integrării europene decît România: Polonia, Ungaria şi Republica Cehă. 1. Conform Constituţiei Republicii Polone, adoptată la 2 aprilie 1997, preşedintele, definit ca reprezentant suprem al republicii şi garant al continuităţii autorităţii statului, este ales prin vot universal, egal, direct şi secret, pentru un mandat de cinci ani. În linii generale, atribuţiile sale sînt simil