Să pornim de la ideea că şi în societăţile democratice elitele sînt nu numai necesare dar şi factorul de conducere. Ideea aceasta, justificată, poate naşte contrarietăţi, ba chiar antinomii. Cineva s-ar putea întreba dacă între elite şi democraţie nu se stabileşte oricînd o antinomie de neîmpăcat. Sau, altfel zicînd, pot fi tolerate elitele totdeauna conducătoare, într-o democraţie autentică? Tolerate nu de o forţă din afară dar chiar de cei ce constituie structurile democraţiei. E, să recunoaştem, o întrebare legitimă şi neliniştitoare. Pentru că, să adaug, se poate stabili vreodată o relaţie de cooperare între grupurile sociale care se organizează în structuri democratice şi elitele care, mereu, se detaşează social, politic şi intelectual? Şi asta pe orice palier al evoluţiei istorice. Negreşit, această contradicţie structurantă există şi nu poate fi contestată. Dar tot atît de legitim este să ne întrebăm dacă e posibil ca o societate, fie ea şi democratică, să funcţioneze fără elitele ei conducătoare? Ba, mai mult, dacă e posibilă ajungerea pe un stadiu al organizării socio-politic democratică fără aportul, larg şi relevabil, al elitelor fatal conducătoare? Întrebarea e retorică. Şi cu toate astea, se va păstra constant o surdă înfruntare şi neînţelegere între masa socială şi elitele ei conducătoare. Asta, repet, chiar în societăţile cu adevărat democratice. Democraţia, la o privire superficială, presupune egalitate generalizată. Iar elitele, fatalmente, ies din generalitatea democratică, asumîndu-şi necesar funcţiuni conducătoare. E, aici, o falsă antinomie. Democraţia nu presupune, de fapt, generalizarea egalităţii pentru bunul motiv că natura socială, ea însăşi, creează diferenţieri native între indivizi şi aceştia, prin superioritatea trăsăturilor (înainte de toate intelectuale), îşi creează subţirea pătură conducătoare. Că, adesea, aceste diferenţieri