În principiu, democraţia este un ansamblu de proceduri prin care este asigurată conducerea societăţii de către cei mai buni, permiţînd în acelaşi timp un control al acestora de către cei care le delegă autoritate (naţiunea). Reprezentarea exclusivă a societăţii prin partide dă naştere partidocraţiei. Aceasta duce la alterarea democraţiei prin limitarea controlului societăţii asupra politicii doar prin alegeri electorale. În acelaşi timp, procedurile de selecţie a elitelor sînt puternic influenţate de către conducerile partidelor, care au o structură oligarhică. Partidocraţia îşi are geneza atît în modurile de reapariţie a partidelor în România după 1989 (în jurul unor lideri care au căutat să se menţină la putere prin crearea unor structuri de tip clientelar), cît şi în procedurile electorale. Scrutinul de tip proporţional (pe listă) este unul dintre cei mai puternici factori ai menţinerii unor structuri oligarhice la conducerea partidelor în România. Partidocraţia produce o alienare a înseşi esenţei democraţiei: ideea de reprezentare. Nu este vorba de reprezentarea numerică, ci de cea a competenţei. Elitele politice trebuie să aibă, pe lîngă competenţa profesională, abilităţi şi cunoştinţe despre politică. Aplicarea aberantă a acestui principiu este pusă în evidenţă de alegerile generale din noiembrie 2000: au căpătat statutul de elite politice (a fi parlamentar înseamnă apartenenţa la elite) artişti celebri care au demonstrat că nu au cunoştinţe politice minimale. Or, dacă democraţia permite apariţia unor astfel de manifestări, este schimbată înseşi esenţa ei, devenind ohlocraţie ("domnia gloatei"). Structura oligarhică şi nu poliarhică a partidelor se răsfrînge în mod direct asupra modului cum este condusă societatea de către elitele produse prin acest sistem partidocratic. În mod normal, afinitatea pentru o doctrină, competenţa profesională şi politică ar