Darnică în promisiuni, Epoca Luminilor, abrogînd privilegiile fostelor elite, atribuia intelectualităţii întreaga moştenire elitară, cu precădere însă în sensul nobleţei ei spirituale. Plină de discernămînt, sensibilă, creatoare, păstrătoare şi adeveritoare a valorilor, intelectualitatea părea destinată să lumineze calea tuturor spre propăşire, să reveleze idealurile vieţii şi să mobilizeze lumea întreagă la grabnica lor împlinire. Promisiune excesivă şi periculoasă în măsura în care intelectualul risca să-şi piardă rolul de arbitru care prezervă regulile demnităţii acţiunii sociale şi ocroteşte gustul delicat şi autentic al vieţii, pentru a deveni doar un combatant orb şi acerb în lupta politică, avînd veleitatea de a decide suveran încotro ar trebui să se îndrepte omenirea, de a impune şi dirija voluntar sensul istoriei. Fără a avea ambiţia unei sofisticate definiţii a democraţiei, profitînd doar de ceea ce transparenţa etimologică vădeşte fără echivoc, mă văd nevoit să mă întreb dacă poporul poate deţine vreodată puterea efectivă. Şi nu mă refer la puterea decizională, specializată şi sectorializată (economică sau financiară, politică sau militară, executivă sau legislativă etc.), putere rîvnită, cucerită şi exercitată chiar şi în democraţii de grupuri selectate, de o anume oligarhie cu valeităţi de castă, putere la care poporul are acces doar participativ, ci la acea putere umană - fără de care fiinţa îşi pierde autenticitatea - de a trăi o viaţă demnă şi plenară. A trăi bine (nu doar şi nu neapărat în sensul bunăstării materiale), a trăi cum se cade, deprinzînd şi cultivînd gustul veritabil al vieţii, deşi pare un lucru la îndemîna oricui, nu corelează nici cu deţinerea de către cei puţini a puterii instituţionalizate, nici cu pretinsul privilegiu - un fel de bun-simţ garantat congenital - al inocenţei celor mulţi. Căci puterea sufletească, puterea de a t