Atunci cînd Paul Doru Mugur m-a sunat din New York şi mi-a propus să edităm împreună o revistă de literatură română pe Internet - l-am refuzat imediat. Nu e vreme de asta, i-am răspuns, în mediul universitar american nimeni nu se ocupă de altceva decît de meseria lui, dacă nu vrea să-şi ruineze şi zilele şi nopţile. Şi apoi, cine o să ne citească? După o vreme l-am rugat eu să mă primească în redacţie: nu poţi fi scriitor şi un astfel de proiect să te lase indiferent. El "văzuse" proiectul cu luni bune înaintea mea. Cred că acela a fost momentul convertirii mele, momentul cînd am realizat că rostul profund al literaturii s-ar putea realiza prin Internet. Aş dori să argumentez aici această afirmaţie, pe care nu o consider neapărat evidentă. Spaţiul virtual îngăduie o uriaşă libertate. Revista editată de noi, Respiro, se doreşte un loc de întîlnire dedicat cititorilor români de pretutindeni şi e deschisă tuturor autorilor interesaţi să publice texte de calitate. Totul, într-un context grafic de care literatura nu are întotdeauna parte şi pe care îl merită mai mult decît toate acele site-uri comerciale la care graficienii cheltuiesc atîta imaginaţie. Un astfel de proiect implică o anumită atitudine faţă de literatură: editorul şi autorul se pun la dispoziţia cititorului într-un mod cu totul diferit de timpurile literare din era bunicii. E o formulă de adresare mult mai deschisă, implicînd şi pentru munca editorială o egală deschidere. Textele de calitate pot veni de oriunde. Nu avusesem imaginea varietăţii publicului românesc de literatură pînă ce nu m-am confruntat cu ea: să vezi prima dată pe un hitometru (contor) complex de unde sosesc vizitatorii e o experienţă care te pune pe gînduri. Partea superbă e că cititorii adevăraţi nu renunţă la viciu, revin şi sînt împătimiţi, şi au dreptatea lor. Merită: din cînd în cînd în spaţiul literar românesc răsare cîte un