convorbire cu

prof. Dumitru SANDU

Într-o discuţie anterioară despre cultura nemulţumirii spuneaţi că una dintre căile de ameliorare pentru această stare a societăţii ar putea fi atragerea experţilor în procesul de decizie. Revin pentru a vă întreba cine sînt aceşti experţi, cum sînt selecţionaţi, ce criterii de valoare ordonează distribuţia lor. Aş reformula sugestia şi aş spune că pentru a ieşi din starea de nemulţumire, din starea de sărăcie, este nevoie de un gen de contracultură, o contracultură a expertizei. Experţii nu sînt decît agenţii, purtătorii acestui gen de cultură. Tipul opus expertului este enciclopedistul, omul care ştie, la un nivel mediu de profunzime, foarte multe lucruri, iar expertul este un om care ştie multe despre relativ puţine lucruri. Enciclopedistul este bogat pe orizontala cunoaşterii, iar expertul este bogat în serialitate verticală, în profunzime. În opoziţie cu ambele roluri este profanul, omul obişnuit, sărac pe ambele dimensiuni de cunoaştere şi competenţă. Tehnocratul este un expert? Tehnocratul este un expert cu o relaţie specială faţă de putere. Este expertul cu putere sau cu o mare influenţă asupra deciziilor în politică, sau în politici specifice diferitelor domenii. Poţi fi expert într-un domeniu, dar să vorbeşti de unul singur şi să nu te ia nimeni în seamă. Atunci, evident, nu te mai poţi numi tehnocrat. În spaţiul românesc şi nu numai, expertului i se spune în diferite feluri: consultant, analist, tehnocrat. Cei mai vizibili sînt analiştii: ei încearcă să lămurească nişte lucruri în spaţiul public în special la televiziuni, pentru marele public. Experţii sau pretinşii experţi sînt lăudaţi sau contestaţi, pentru că uneori reuşesc, alteori - nu. Insuccesele unora nu trebuie să compromită categoria. Şi în teatru, există actori buni şi actori proşti. Din cauza acestora din urmă poate scădea numărul spectatorilo