Nu sînt singurul care am purtat după Revoluţie blugi Pyramid, de la turci, şi nici ultimul care mi-am luat Nova, de cînd cu motorul ei pe injecţie. Nici inscripţia pantalonilor şi nici cea a maşinii nu le pot respinge, ca nefiind ale mele. Pentru blugi mai buni mi se părea că n-aveam bani. "De atîţia bani am furat" - spun celor care mustăcesc, văzîndu-mi autovehiculul. Acest lucru nu exprimă decît o neputinţă. Nu mă leagă prea multe de marcă, dar s-a legat marca de mine. Ăştia erau banii atunci, apoi, ca primă maşină, o mai faci pilaf, costă ieftin piesele... astea sînt sfaturile date... n-ai tu bani să întreţii una de lux. La fel, şi-n cazul Pyramizilor, eşti reporter... nu merită să îi nenoroceşti pe unii ca lumea. Cred că nu altfel sînt sfaturile celor ce pornesc o butică. Inscripţiile de pe mine... semnul sfaturilor altora, mediocrităţii mele, alegerii mele, la întîmplare. Am ocazia să cunosc un mediu nou, cel al agenţiilor de publicitate. Se feresc de îmbrăcăminte cu inscriptologie la vedere. De ce? Asta-i moda. Eu, nou venit, umblu cu Kenvelo, două bluze, o canadiană, blugi Motor, pantofi de la Adam. Pe lîngă. Presiune puternică, aşa că, primul gest de integrare, mi-am lăsat perciuni. Numai că perciunii mei au un defect: dezvoltă firele-mi albe. De la o vîrstă. Nici o marcă nu mă mai ascunde. În acelaşi loc, însă, am văzut un ochelarist, cu toate alea

lălîi, cu părul hippie. După trei ore a raportat şefei: nu mă adaptez aici. Ce aparatură putea avea? Am rămas prost. Iată unul care nu venise doar pentru bani, cum se aude în astfel de medii. Am înţeles multe din acest gest. Oare? Recapitulez şi eu ce am pe mine. A, în cazul canadianei am trăit teroarea căderii inscripţiei. M-am bucurat, am scăpat de o fixare în specie. N-a fost bucuria de lungă durată. Dedesubt se întrezăreau urmele blestematului de lipici. De atunci, mă lupt să stea dreaptă. Am, apo