Daca titlul proaspat aparutei carti a Tamarei Caraus, tzara mea, un tulburator rechizitoriu al disfunctionalitatilor care bintuie si paralizeaza consolidarea filonului democratic in „cel de-al doilea stat romanesc“, precum si un sfisietor strigat al generatiei mele, marcate la propriu si la figurat de pendularea intre cele doua apartenente, romaneasca si basarabeana, face apel la vehementa si, uneori, chiar, la nihilismul avangardei pentru a „darima“ constructia atit de subrezita a spatiului public basarabean si a o fundamenta da capo, titlul CyberBasarabia mea nu cred ca ar fi exagerat si ca nu-si poate gasi si el spatiul sau propriu pentru argumentare.
Despre existenta unui context socio-politic si cultural cu totul aparte in Basarabia, a unui teren propice impamintenirii oarecum firesti a tuturor conceptelor in mare voga, nelipsite din discursurile politicienilor europeni si euro-atlantici, precum multiculturalism, globalizare, mozaicare, federalizare, discriminare pozitiva s-a vorbit nu o data si cu destula pricepere. Paradoxal, dar viata, care intotdeauna „bate filmul“, nu s-a multumit sa ne ofere doar un asemenea spectacol absurd, dar legitimat, curios, ca o stare de fapt curenta, ci a mers mai departe. Si, in urma sufragiului din 25 februarie 2001, organizat pentru alegerea unui nou Parlament, sintem aruncati fara sa fim anuntati, in prealabil, intr-un studio al imaginilor virtuale, care, in fapt, se dovedeste a nu fi deloc un studio, ci chiar „viata noastra de toate zilele“, pe care ne-am pregatit-o cu miinile noastre. Ceea ce contesta putin caracterul aparent imprevizibil al acestei radicale schimbari de registru si ne pune, in acelasi timp, pe ginduri.
Si totusi, indiferent de numarul cursurilor si seminarelor, conferintelor si cartilor despre cyberspatiu, geopolitica, psihologie sociala, semiotica sau teorie literara cu care te-ai
