Intre cea dintii intilnire in fata microfonului cu Andrei Plesu, la Bonn, si cea mai recenta intrevedere, tot dialogica, inregistrata si aceasta pe banda pentru a fi retransmisa in eter, s-au scurs mai bine de zece ani. La Bonn, Andrei Plesu sosise in iarna anului 1990, iar la Berlin, la inceput de februarie, in acest an unu al mileniului trei, pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii Humboldt. Deceniul scurs in paranteza dintre cele doua momente merita rezumat din perspectiva, fireste incompleta dar revelatoare, a ceea ce inseamna Andrei Plesu aici, in Germania. Aceasta nu numai pentru a creiona un pseudo sau, de ce nu, autentic „Laudatio“, cit si pentru a atesta inca o data veracitatea unui vechi dicton: „nimeni nu este profet in tara lui“ si pentru a confirma o trista impresie: aceea ca in Romania mereu se fac auzite voci care depling faptul ca „strainatatea nu ne ia in seama prin ceea ce avem noi bun“, dar care, ori de cite ori „strainatatea“ face acest lucru, trec sub tacere – fie cu buna stiinta si din rea vointa, fie din pura indolenta ori comoditate – memorabilele gesturi.
Intimplarea face ca atit prima, cit si cea mai recenta intilnire cu Andrei Plesu in Germania sa fi avut loc la cite un sfirsit de iarna.
In 1990, momentul marca perioada, altminteri foarte scurta, a marilor sperante pe care le trezise ceea ce s-a numit „Revolutia romana“. Brusc, ambasada tarii, aflata pe-atunci inca la Bonn, devenise frecventabila si pentru redactorul unui post occidental de radio. Andrei Plesu, proaspat numit ministru al Culturii, se afla in vizita in Germania si, fireste, poposise la Ambasada Romaniei din fosta capitala germana. Receptia oferita cu aceasta ocazie imi furniza in sfirsit prilejul de a realiza un interviu cu el. Cind insa proaspatul ambasador al unei Romanii care se credea eliberata de comunism a zarit reportofonul, z
