Festival international de teatru al liceelor francofone. Napoli, editia a VI-a, 18-25 februarie, 2001

Doamna Ana Rossini, fosta avocata, acum pensionara, are aproape 70 de ani si iubeste teatrul. Ea insasi e un superb personaj aruncat, parca, in orasul Napoli (pe care, dupa ce-l vezi, poti sa crapi, se zice) de valurile spumoase ale commediei dell’arte. Intr-o continua agitatie (cu sau fara motive), se misca precum o marioneta care nu-si poate indoi genunchii. Poarta ochelari cu lentile groase si mereu scormoneste prin poseta-i voluminoasa dupa hirtii – liste, chitante, programari, cópii etc. – negasind ceea ce cauta-n momentul respectiv, dind peste alte liste, programari, chitante... Atunci isi poarta degetele miinii drepte prin par, imprastiindu-l in toate directiile, si constata, lovindu-se cu palma stinga peste frunte (ochelarii salta vesel) ca a incurcat gentile. Inalta, cu o fata à la Modigliani si cu o inima larga in care incap... toti liceenii francofoni amatori de teatru. Fara Ana Rossini, acest festival are toate sansele sa-si inceteze existenta. Ea e fermentul, e drojdia care umfla cozonacul, chiar daca uita, uneori, sa-l mai vire si-n cuptor. Organizatorii principali sint Institutul francez si Liceul „Mario Pagano“ din Napoli. Ana Rossini e organizatorul „secundar“, trebuind a avea grija de toate, de la cazare, masa pina la spectacole si ateliere. La Napoli ajungem intr-o duminica dupa-masa. Ne oprim la un hotel pentru tineret. In hol o intilnim pe Ana luptindu-se, la receptie, cu-n teanc de liste. In acelasi timp vorbeste cu conducatorii trupelor din Maroc si Spania. Liceenii romani sint singurii care vor fi cazati la familii. Prin urmare, apar si reprezentanti ai respectivelor familii italiene si-ncep sa se invirta in jurul tinerilor romani, pentru a-si alege unul sau doi. Acestia se simt cam stinjeniti, au senzatia ca se afla intr-un tarc