În 1982 am văzut la New York un spectacol cu Othello în regia nu mai ştiu cui, dar cu cîţiva mari actori, între care Christopher Plummer. Avusese succes de public şi, deşi se juca pe Broadway, în zona cea mai conformistă, avusese şi trecere la critică. O cronică din New York Times, de nu greşesc, îmi atrăsese atenţia asupra lui. Spectacolul s-a dovedit acceptabil. Nu folosesc la nimereală cuvîntul. Nici genial, nici idiot. Totul s-ar fi terminat cu bine pentru est-europeanul care eram, aflat prima oară într-un teatru new-yorkez, dacă n-ar fi fost scena uciderii Desdemonei. Scena cu pricina a transformat brusc acceptabilul în inacceptabil: biata femeie era, mai întîi, sufocată cu perna, în cel mai pur stil elisabetan, apoi lovită cu capul de tăblia patului, tîrîtă de păr prin uriaşa încăpere, izbită cu picioarele, cu pumnii, şi, la urmă, înjunghiată sadic de mai multe ori şi în mai multe părţi ale corpului ei deja maltratat pînă cînd cămaşa de noapte a femeii, mîinile asasinului, halatul lui, covoarele, pernele, pereţii se umpleau de sînge. Scena nu m-a dezgustat: m-a distrat. Din tragedie, alunecam brusc în comedie. Mă aşteptam s-o văd pe Desdemona ridicîndu-se bine-mersi şi aranjîndu-şi cămaşa. Sala în schimb amuţise. Americanilor, scena li se părea normală într-o versiune actuală a unei tragedii clasice. Mi-am dat seama (dar nu pe loc) că nivelul de violenţă cotidiană era atît de mare în S.U.A. încît, în ochii spectatorului de acolo, simpla apăsare pe obrazul eroinei cu o pernă ar fi fost sub pragul de percepţie necesar pentru care el să înţeleagă că asista la o crimă. Pentru mine, care veneam dintr-o ţară în care violenţa pe scenă ori la t.v. era cenzurată, iar cea de pe stradă ascunsă, depăşirea cu mult a acestui prag reprezenta o dificultate estetică: nu mai puteam lua în serios scena. De unde, comicul ei involuntar.

Împrejurarea cu pricina mi-a rev