A-l raporta pe Mateiu Caragiale la Caragiale-tatăl este un loc comun al criticii literare. Se uită, în schimb, sistematic, că în familia Caragiale mai există un fiu care a încercat să fie scriitor şi că, dacă tot ne lăsăm ispitiţi de comparaţii familiale, cea între Mateiu şi Luca (Luky) e la fel de importantă şi, poate, mai lămuritoare. Cel dintîi este �copil din flori şi de pripas", cel de-al doilea e legitim, cel dintîi e recalcitrant, singuratic, cu ambiţii tari, înecate în vis şi fantezie, cel de-al doilea e deschis, prietenos, ştiind fără efort să se facă iubit. Dacă grija paternă e echitabil împărţită, în schimb preferinţa tatălui pentru mezinul Luky e neîndoielnică. Îl crede un copil deosebit (s-a născut după moartea celor două fetiţe) şi are multă încredere în viitorul lui. Oricît de puţină distincţie ar face I.L. Caragiale între cei doi băieţi, care au parte dreaptă de sprijinul lui, viaţa însăşi îl defavorizează pe Mateiu. Invitat uneori să locuiască în noua familie a tatălui, Mateiu se simte un intrus şi se închide şi mai mult în sine. Fie din firesc mimetism, fie din moştenire genetică, amîndoi fiii scriu literatură şi amîndoi se depărtează cît mai mult în ceea ce scriu de �lumea lui Caragiale". Dar numai unul reuşeşte să-şi impună numele în istoria literaturii române: tocmai cel de la care tatăl nu spera prea mult, tocmai cel cu care avea conflicte, tocmai cel mai puţin iubit. La Luky Caragiale literatura nu e o preocupare vitală, ceea ce scrie pare un joc graţios şi, fie-mi iertat clişeul, lipsit de griji. Versurile lui vag simboliste (publicate, în volum, postum, abia în 1972, de Barbu Cioculescu) nu ajung la un timbru propriu, au mai degrabă acea expresivitate involuntară a oricăror prime încercări. Mai interesant este experimentul romanesc pe care-l face cu Ioan D. Gherea, (prietenia Caragiale-Gherea se preia şi de către generaţia următoare), da