Străbatem o perioadă pragmatică. Încrederea în estetic scade, de unde pornirea de a-l "explica" prin mijlocirea unor factori adesea direct ori indirect legaţi de sistemul economic, de funcţiile utilitare. Fascinaţia ultimelor e indenegabilă. Esteticul apare împresurat de o reţea de instanţe eterogene care tind a-l monitoriza, dacă nu de a-l subordona, de a-l elimina din cursă în imanenţa sa. Materialismul e totdeauna gelos pe ceea ce-l transcende. Iată o observaţie a lui Jean-Marie Domenach: "Modernitatea nu poate fi disociată de avîntul ştiinţelor sociale, în primul rînd pentru că acestea o înconjoară cu un gigantic balcon de observaţie şi supraveghere, dar şi pentru faptul că ele o modelează şi o impregnează, mergînd pînă la a substitui conştiinţei pe care modernitatea o are despre ea însăşi". Se cuvine a sublinia atenţia acordată, în acest cadru, marxismului, în pofida compromiterii sale prin experimentul sovietic, precum unei doctrine ce-ar putea fi evaluată ca un aparat strict teoretic, productiv încă în acest sens. Chiar Derrida nu ezită a-i închina propoziţii de mare consideraţie: "Şi chiar dacă ea nu a fost realizată, cel puţin nu în forma în care a fost enunţată, chiar dacă ea a evoluat spre prezentul unui conţinut ontologic, această promisiune mesianică de tip nou a imprimat o pecete inaugurală şi unică în istorie". În universităţile americane, în speţă, e cultivat acest marxism de cabinet, joc speculativ nu tocmai inocent măcar pentru faptul că atentează la estetic, dezmembrîndu-l în favoarea unor interpretări (anexiuni) pozitiviste. Cu mai mulţi ani în urmă, Virgil Nemoianu ne atrăgea atenţia asupra fenomenului. Mai recent, îl comentează Nicolae Manolescu, circumscriindu-l seriei de contestări ale esteticului, ce cuprinde proletcultismul, structuralismul, protocronismul: "De data aceasta cuvîntul nu mai vine din limba de lemn sovietică, ci din limba