Printre binefacerile modernitatii se numara, pesemne, si tendinta de a dizolva teroarea si misterul care il invaluiau cindva pe strain.
Dar cine era strainul? Oricine nu era nascut in orasul, in tribul, ba chiar in satul unde se intimpla sa soseasca. Desigur, erau ceva nuante aici: la greci, strainii de neam elenic care soseau intr-o alta cetate greceasca se numeau „xenoi“. Cum grecii incepusera sa calatoreasca mult si se vizitau reciproc in cetatile lor, aveau nevoie de gazde unde sa traga, deoarece pe atunci nu existau hoteluri. Se stabileau astfel legaturi de ospitalitate reciproca intre persoane si familii, astfel ca „xenos“ a ajuns sa insemne „prieten“ ori „oaspete“ dintr-un alt oras. Totusi, cuvintul (si notiunea) nu si-a pierdut niciodata ambiguitatea sa nelinistitoare.
Un vechi cuvint indo-european a produs in latineste vocabula „hostis“ – inamic, dar in limbile germanice a generat cuvinte care inseamna „oaspete“: germana – „Gast“, engleza – „guest“. (De la „hostis“ vine in romaneste „oaste“, ca si vechiul cuvint frantuzesc „ost“ cu acelasi sens.) Ce a fost, deci, mai intii: „oaspetele“ sau „dusmanul“? Probabil ca, iarasi, ambiguitatea: oaspetele inspira teama si, pina la proba contrarie, era un potential inamic. Totusi, cit timp afirma intentii pasnice erai dator sa-l primesti cu toate onorurile.
Mai ales ca strainul – o data primit in casa – putea deveni obiect de nespusa curiozitate. Intr-o lume inchisa, fara jurnale si televizor, el reprezenta aproape unica deschidere, singura sursa de informatii din departari – informatii a caror credibilitate era, de altminteri, greu sa fie verificata. Cind stia sa si povesteasca ales, precum Odiseu sau Simbad, strainul era o prezenta fascinanta si indispensabila: fetele casei se amorezau negresit de el. Si ce altceva era la origine Fat-Frumos decit un „xenos“, un strain de departe, ce-si istori
