Petre Comarnescu nota în Jurnalul său, în luna octombrie 1934: "Recitalul de la Operă, dat de Gabriel, a avut mare succes. Ioana Basarab a făcut costumele. Orchestra Simfonică condusă de Rogalski... O sală aleasă, plină până la refuz. Succesul cel mare l-a obţinut cu Tristan, secondat de Alexandrina von Silbernagel. Prefer Faunul, Floarea nestricăciunii, Simfonia dansului şi Odă mâinilor, unde mişcările erau ca de pasăre şi au făcut pe mulţi să plângă".

Într-adevăr, anii '30 au fost ani fericiţi pentru arta dansului românesc, ani în care personalităţi de seamă ale culturii, precum Ion Marin Sadoveanu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Ionel Jianu, Dan Botta, Emil Botta, Cella Delavrancea şi încă mulţi alţii umpleau "până la refuz" sălile, la recitalurile lui Gabriel Negry sau ale Floriei Capsali şi apoi scriau despre ele, cu entuziasm. Fenomenul se poate explica astăzi, în perspectivă istorică, nu numai prin calitatea în sine a creaţiilor artiştilor citaţi, ci şi prin faptul că, după importuri de trupe, de artişti şi de stiluri consacrate pe alte meridiane, înflorise brusc o artă a dansului cult autohton, rafinată şi originală. La temelia acestei arte stă şi tot ce a creat pe scenă dansatorul şi coregraful Gabriel Negry.

Orizontul său artistic era însă şi mai larg, ceea ce l-a determinat să se ocupe de arta dansului şi sub aspect teoretic şi instituţional, din tinereţe şi până în ultimii ani de viaţă, în calitate de coreolog. Astfel, tot în anii '30 a lucrat şi la Arhivele Internaţionale ale Dansului, de la Paris şi pentru activitatea depusă acolo a primit de la această instituţie două premii: unul în 1937 pentru întreaga sa activitate artistică şi altul în 1938 pentru organizarea în cadrul respectivei instituţii pariziene a unei secţiuni a dansului din România. În paralel, pentru a stimula şi la noi cercetarea în domeniul artei