Câtă vreme a fost la putere, l-am criticat pe dl. Emil Constantinescu �din toate poziţiile", ca să zic aşa. Nu cred să-mi fi scăpat nici una din cedările, gafele, �amneziile", fanfaronadale, delăsările, ezitările sau boacănele sale. Cred şi acum că dl. Constantinescu a fost omul nepotrivit la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Calibrându-şi cariera într-o manieră hollywoodiană, a făcut enorma greşeală de-a considera cucerirea Cotroceniului punctul final al misiunii sale. Odată înscăunat, a sperat în aplauzele necontenite ale mulţimii şi, eventual, în primirea a niscaiva ordine şi medalii. Or, misiunea abia ar fi trebuit să înceapă din clipa înlăturării lui Ion Iliescu. Înconjurându-se de tot felul de nătăfleţi, înfoindu-se în pene şi ignorând cu trufie orice critică, dl. Constantinescu a sfârşit lamentabil. Astăzi, l-au uitat până şi oamenii de casă.

Luat de avântul polemic, la momentul respectiv am pus în evidenţă nerealizările (mari, enorme), şi mai puţin meritele regimului său (îndeosebi în politica externă). Dacă astăzi România nu e cu totul scoasă de pe listele europene, acest lucru se datorează - e foarte clar - poziţiei inflexibil pro-europene, pro-democratice a domnului Constantinescu şi a doi dintre miniştrii săi de externe, Adrian Severin şi Andrei Pleşu. Acum, că lucrurile s-au calmat, cred că pot spune cu seninătate aceste lucruri. Le-am spus, de altfel, şi în cartea-dialog realizată, în primăvara anului 2000, împreună cu Vladimir Tismăneanu, Încet, spre Europa. Ceea ce dovedeşte, cred, că nu resentimentul vorbea în mine, ci conştientizarea - poate prea timpurie - că vom rata o şansă istorică. Am ratat-o.

(Pentru că tot am luat-o pe calea autocriticii, aş dori să amendez - cât se mai poate! - câteva opinii mai vechi ale mele în legătură cu dl. Daniel Dăianu. Citindu-i recenta carte de la Polirom, Încotro se îndreaptă ţările postc