...am zice, asumîndu-ne momentan rolul de avocat al amestecului literarului în treburile interne ale filmului. Pentru o săptămînă, merită să arborăm această deviză, inspiraţi de cea mai interesantă premieră a modestului început de an, deceniu etc. în repertoriul filmic local - după britanicul Billy Elliot al debutantului Stephen Daldry: franco-canadianul La veuve de Saint-Pierre (lansat la noi cu titlul Condamnaţi la dragoste) al unui regizor din generaţia medie şi mediu ca vocaţie, Patrice Leconte. În film e pomenit la un moment dat numele lui Victor Hugo, cu o butadă a clasicului: "o revoltă întăreşte guvernul pe care nu-l răstoarnă". Nu butada e importantă - ea nu e citată ca teză, e un simplu ornament în conversaţie - ci blazonul scriitoricesc pe care pelicula lui Leconte îl afişează discret şi-l poartă cu o anume demnitate. Un blazon simptomatic pentru modul cum cinematograful european (să nu uităm: doar cu cîte o premieră pe ecranele autohtone, la douăzeci-treizeci de peste Ocean) poate brava sfidările celui american. Nu respingîndu-i neapărat provocările ultraspectaculare, ci uneori preluîndu-le, dîndu-le altă turnură. Billy Elliot metamorfoza radical tema "americană" a succesului, La veuve de Saint-Pierre pătrunde cu intenţii similare pe teritoriul unui exotism planetar, deşi primele cadre sînt descurajante prin mimetismul efectelor exterioare, de o violenţă cinică. Ne închipuim oroarea resuscitată a unui Delluc care, proclamînd formula "que le cinéma français soit du cinéma et que le cinéma français soit français", deplîngea la "rasa" latină a gentileţei şi eleganţei torentele de brutalităţi sîngeroase din produsele ecraniste ale începuturilor. În atmosfera tenebroasă a unei mici insule izolate din nord-estul înfrigurat al Canadei (acţiunea se petrece la mijlocul secolului XIX), doi bărbaţi beţi-morţi îl ucid pe un al treilea, mai mare în port, furioşi