În studiul său Le Bien et le Mal,1) André Glucksmann ne propune, spre a analiza Răul însămânţat de sistemele totalitare ale secoului XX, să ne slujim de ceea ce el numeşte o "privire clinică". Numai ea ne poate îngădui a descrie, înfruntându-le, crima, delaţiunea, abjecţia, tortura alături de care punctele de exclamare şi epitetele indignării pălesc. Pentru reuşita acestui experiment al Răului în stare pură, schingiuitorii şi teoreticienii lor negau condiţia umană a victimelor tratate ca viermi, şerpi, tîrîtoare, păduchi, şi aşa mai departe într-un bestiar al deriziunii. Spre a da seama despre tipul de anchetă-tortură la comunişti ca şi la nazişti, cuvintele se cer dezbărate de orice încărcătură stilistică. Doar o scriitură albă poate transcrie oroarea.

Doina Jela a izbutit (cu o extrem de rară îndârjire) să adopte "privirea clinică" pentru a ne propune în Lexiconul negru2) cel mai deplin dicţionar al ororii: peste 1700 de portrete de anchetatori, gardieni, temniceri, torţionari care, timp de o jumătate de secol, au fost unelte ale represiunii comuniste. Spre deosebire de colegii lor întru crimă din Gestapo, ucenicii din România ai KGB-ului, n-au fost însă fugăriţi, arestaţi, judecaţi, pedepsiţi.

Când mai exista speranţa unei regenerări a societăţii româneşti, pe la începutul anilor '90, Drăghici se ascundea în spatele nevestei să nu-l poată filma Lucia Hossu Longin şi apoi se refugia în prea ocrotitoarea Ungarie, Nikolski pretindea cu rânjetul său inimitabil în aceeaşi emisiune, Memorialul durerii, că "experimentul Piteşti e o invenţie a lui... Ierunca".

Acest destul de inocent frison al fricii de răspundere a trecut la noi cu o viteză neînregistrată în niciuna din ţările supuse aceluiaşi tratament, iar biciul cel vechi a fost lustruit pentru obrăznicia cea nouă. Astfel un general ca Pleşiţă poate la o emisiune de televiziune, mai în glumă