"Amintirile plăcute sunt bijuterii pierdute" (II, 821). Uneori doarme bunul Homer. Uneori scrie fleacuri Valéry.
*
În fond, Cioran are dreptate să se delimiteze de Valéry, deşi acesta e pe puţin la fel de inteligent. În schimb, îi lipsesc obsesiile. Nu modulează câteva motive. Nu are bas fundamental.
*
În memoria lui Valéry nu se păstrează decât idei şi câteva senzaţii. Întâmplările vieţii nu fac parte din fiinţa lui. Nu el s-ar apuca să regăsească timpul pierdut (cf. 1469). Dacă prin asemenea mărturisiri nu vrea să spună decât "aşa sunt eu", all right, e dreptul lui. Dacă are sentimentul că face o critică aluzivă a romanului proustian, lucrurile se strică. Produce efectul bumerang. Deodată se cască un gol între senzaţii şi idei. Valéry e un erou al spiritului. Unul care, ca emirul lui Macedonski, piere în deşert.
*
"Esenţa prozei este de a pieri, adică de a fi 'înţeleasă' - adică de a fi dizolvată, distrusă fără rest" (I, 1501). Proza, mai dă de înţeles, nu se închide în ea însăşi, în convenţiile de limbaj. Nu întâmplător, ca să mă exprim ca Jdanov, ideea lui Valéry corespunde - prin răsturnare - cu aceea a lui Sartre care vitupera împotriva poeziei (şi a prozei poetice) cu un argument similar: în timp ce poezia se scaldă în ea însăşi, în inutilitatea ei, adevărata proză priveşte realitatea şi ne permite s-o transformăm. Leninism la Sartre. La Valéry...?
*
Energică punere la punct într-un capitol intitulat Superstiţii literare: "Numesc astfel toate concepţiile care au în comun uitarea condiţiei verbale a literaturii. De pildă, existenţa şi psihologia personajelor, aceste vieţuitoare fără rărunchi" (II, 569). E greu să nu te impresioneze un asemenea exerciţiu de culturism. Abia într-un târziu îţi vine să întrebi, ca prostu': chiar este sigur că Valéry are mai multă conşti
