Lipsa de cochetărie stilistică
Gabriela Adameşteanu era în plină ascensiune ca scriitoare în deceniul nouă. O dată cu apariţia romanului Dimineaţa pierdută, unii critici începuseră chiar să o considere un clasic în viaţă. Cariera ei literară ar fi putut să continue şi mai impetuos după 1989, în condiţiile instituirii libertăţii de exprimare în România. În mod surprinzător, însă, scriitoarea a abandonat literatura şi s-a lăsat absorbită de publicistica politică.
De ce? Nu se cunoaşte cauza. Eroina neaşteptatei convertiri mărturisea în 1999 că nici ea însăşi nu poate să explice ce anume s-a întâmplat:
"...am ieşit din literatură fără să îmi dau seama ce fac, la fel ca cei care au ieşit din casă ca să cumpere o pâine, au fost luaţi prizonieri în locul cuiva care a evadat şi nu s-au mai întors decât după un deceniu." şScriitoarea, de fapt, nu s-a întors nici după un deceniu...ţ
Principala creaţie a Gabrielei Adameşteanu ca publicistă o constituie revista 22, căreia i-a imprimat ceva din propriul ei fel de a fi: obsesie a lucidităţii, pe fondul unui subiectivism reprimat sever (dar incomplet), gravitate, exclusivism în alegerea colaboratorilor. Ca şi scriitoarei, revistei îi lipsesc umorul şi spiritul ludic (singura excepţie constituind-o desenele lui Dan Perjovschi). Această atitudine exigentă ni se înfăţişează ca o calitate preţioasă dacă o raportăm la frivolitatea din aproape întreaga presă românească. Luată însă în sine devine obositoare. În plus, se constată că entuziasmul elitei intelectuale de a discuta la scenă deschisă problemele societăţii româneşti tinde să se transforme într-un narcisism de castă. Orgoliul apartenenţei la un grup select a început parcă să conteze mai mult decât bucuria de a gândi şi de a dialoga.
În paginile revistei 22, Gabriela Adameşteanu a publicat, printre altele, numeroase convorbiri
