După cum atestă Jurnalul său, Mihail Sebastian a învăţat limba engleză aproape de unul singur, citind şi traducînd sonete shakespearene ca terapie (împreună cu audiţiile de muzică clasică) împotriva angoasei cumplite a vremurilor pe care le trăia. Pe măsură ce situaţia se înrăutăţea, iar pericolul de a fi deportat devenea din ce în ce mai mare, Sebastian trăia nu doar tragedia seminţiei sale, ci şi o dramă personală. Drama omului uitat sau abandonat de prieteni, dar şi a intelectualului obsedat de mediocritate, neîmplinire, ratare, de nevoia disperată de a înţelege în ce măsură ce i se întîmpla - în plan uman, spiritual şi profesional - era strict o chestiune de conjunctură, de teribilă nedreptate a istoriei, sau (fie şi parţial) rezultatul unei slăbiciuni sau limitări interioare, ale lui proprii. Sebastian a fost, după cum rezultă din Jurnal, un om onest pînă la severitate cu sine însuşi. Micile şi omeneştile sale clipe de cabotinism sînt sancţionate permanent, astfel că în forul interior dramaturgul, prozatorul, eseistul, gazetarul sînt supuşi unui control strict care nu permite auto-compătimirea decît atunci cînd într-un fel nu are încotro, cînd e copleşit de pesimism, mult prea îngrijorat de ce vede, incapabil să ignore semnele prevestitoare de rău. Dar tot Sebastian are, în mod clar, şi o latură naivă, cel mai adesea vizibilă cînd îi vine ideea unui nou roman sau a unei noi piese de teatru. Atunci vedem un Sebastian încă tînăr, încă plin de speranţe, a cărui încredere în talentul lui depăşeşte cu mult orice nelinişte sau şovăială. La un moment dat în Jurnal, severul Sebastian se lasă furat de visătoria compensatorie a lui "ce-ar fi fost dacă..." . Ce-ar fi fost dacă ar fi plecat la timp din România, dacă ar fi devenit scriitor într-o ţară liberă, cu o limbă de largă circulaţie? Ori dacă textele lui ar fi fost traduse în franceză sau engleză, dacă ar fi izbu