La Castelo de Paiva, sătuleţ din Nordul Portugaliei, s-a prăbuşit un pod, în timp ce treceau pe el un autocar plin de excurşionişti şi trei maşini particulare. Bilanţ: aproximativ 70 de morţi. Apele umflate de ploi ale rîului Douro au luat cu ele trupurile victimelor ducîndu-le în Ocean; tragediei în sine i se adaugă angoasa bănuielii că victimelor nu li se vor putea face nici măcar cuvenitele funeralii.

Din noaptea zilei de duminică 4 martie, momentul nenorocirii, ştirile din mass media portugheze au un singur subiect: Castelo de Paiva. În rest, nimic! Pentru Portugalia, ceasornicul lumii s-a oprit la miezul nopţii de 4 martie 2001. Ceea ce se întîmplă în restul globului apare pus între paranteze: pînă cînd viii îndureraţi nu-şi vor putea îngropa morţii, agitaţia internaţională a dispărut de pe ecranul mental al portughezilor.

Această perseverenţă întru nefericire pare ciudată şi neliniştitoare: o catastrofă de care nu-i nimeni vinovat (podul, construit pe la 1880, fusese făcut pentru trăsuri şi care cu boi, iar ploile diluviene din ultimele luni, care l-au slăbit, au căzut doar din cer!) nu se poate transforma în obsesia naţională! Or, tocmai asta îi individualizează pe portughezi: în lamentarea colectivă, pentru ei nu există limite. Preşedintele ţării s-a repezit imediat la locul dezastrului împreună cu Primul-ministru, care şi-a petrecut acolo mai multe zile, ministrul responsabil şi-a prezentat imediat demisia, dar tot nu e suficient. Întreaga Portugalie a rămas, psihic, pe malul rîului Douro, în satul Castelo de Paiva, şi nu vrea să mai plece.

Se întîmplă aşa pentru că ţara numită Portugalia nu mai e de fapt obişnuită cu nefericirea. Ultima dată cînd un război cu străinii a avut loc pe teritoriul naţional a fost la 1808, în timpul campaniilor napoleoniene; în cele două secole de atunci - doar cîteva conflicte interne; la celebra "revo