Adrian Otoiu e deja o certitudine a prozei noastre de dupa 1990. A debutat tirziu, la 38 de ani, cu un roman, Coaja lucrurilor sau dansind cu Jupuita (1996), care l-a impus cu rapiditate pe listele valorice ale criticii. Dar secretul maturitatii stilistice a autorului se afla probabil si in biografia sa de poet (despre care aflam amanunte chiar din acest interviu). Apoi, Adrian Otoiu e si un scriitor indragostit de computer, fara ajutorul caruia scrisul sau (romanul amintit si cele doua volume de proza scurta publicate in 1999 si 2000) n-ar mai avea acelasi farmec… formal. Ca si alti colegi ai sai de generatie (pentru ca, in ciuda debutului sau situat la jumatatea ultimului deceniu al secolului trecut, autorul se dovedeste un optzecist aproape „exemplar“), Adrian Otoiu a intrat in lumea universitara, fiind in momentul de fata lector la Universitatea de Nord din Baia Mare. E un anglist de exceptie si un eseist sagace si patrunzator, cum demonstreaza si ultima sa carte, de curind aparuta, Trafic de frontiera. Proza generatiei ’80 (Editura Paralela 45, 2001). Deocamdata, doar volumul I… Asa incit de la acest autor deosebit de disponibil si de o mare vivacitate in tot ceea ce scrie putem astepta in continuare surprize mari…
Stimate Adrian Otoiu, ati publicat prima dvs. carte, Coaja lucrurilor sau dansind cu Jupuita, in 1996, la 38 de ani, cind nu mai erati de mult un scriitor tinar. Si totusi, unii critici – care v-au intimpinat cu entuziasm la aparitie – v-au considerat un fel de „copil teribil“ al prozei noastre postbelice. Nu vi se pare ca la mijloc e un paradox care are nevoie de unele explicatii, inclusiv… auctoriale?
Hai sa va contrazic in privinta tineretii. Tineretea de stare civila, cea biologica si cea „auctoriala“ sint trei lucruri total diferite. In 1996, buletinul meu de identitate arata intr-adevar trista cifra pe care o men
